Privind în urmă, pot vedea mâna lui Dumnezeu de-a lungul întregii mele vieţi. La vârsta de 14 ani citeam deja Biblia în fiecare zi. Poate suna ciudat, dar o făceam pentru că era o dorinţă în inima mea. Tatăl meu, care mi-a fost şi prieten şi frate în Hristos, predica şi aveam zilnic momente de rugăciune în familie. Adesea fraţii slujitori petreceau serile în casa noastră discutând asupra unor teme din Scriptură. Eu participam la acele întâlniri, dar puteam doar să ascult. Când unul întreba: "Tu cum o vezi? Tu ce spui despre acest lucru?", în inima mea era întotdeauna dorinţa de a şti cum este corect conform Scripturii. De aceea, citeam trimiterile pentru versetul discutat, rugându-L pe Domnul să-mi dea lumină. Mulţumiri fie aduse Lui, căci de când am început să predic în 1953 m-a păzit şi m-a călăuzit, astfel că am vorbit ca şi cum El ar fi fost prezent în mod real în adunare. Aceasta se aplică pentru întreaga perioadă de 47 de ani.

Ca orice credincios, am crescut duhovniceşte şi am fost călăuzit din cunoştinţă în cunoştinţă într-o descoperire progresivă şi lucrurile au devenind tot mai clare, dar totdeauna am rămas în Cuvântul Lui. Am predicat planul lui Dumnezeu şi învăţăturile de bază aşa cum le-am găsit în Scriptură şi cum mi-au fost luminate. În miile de predici pe care le-am ţinut nu a trebuit să fac nici o corectură. Călăuzirea şi inspiraţia Duhului Sfânt a fost întotdeauna desăvârşită.

Din aceşti ani petrecuţi în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu, pot alege câteva din multele trăiri pe care le-am avut. Am trăit pentru prima oară slujba remarcabilă a fratelui Branham, prin care am fost transpuşi din nou în zilele Bibliei, la Karlshrue, Germania, în august 1955. De la prima adunare am recunoscut că bărbatul de pe platformă este cu adevărat un om trimis de Dumnezeu. După predică, el s-a rugat pentru cei ce-şi dedicaseră viaţa Domnului. Apoi i-a chemat pe platformă pe cei bolnavi. Audienţa, formată din peste 20.000 de oameni, a putut vedea şi auzi cum a spus unor persoane anumite detalii din viaţa lor pe care era imposibil să le fi cunoscut. Mie mi-a devenit tot mai clar că vedeam repetându-se aceleaşi lucruri care avuseseră loc în slujba lui Isus Hristos şi că era acelaşi semn al lui Mesia. “De unde mă cunoşti?” I-a zis Natanael. Drept răspuns Isus i-a zis: “Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.” (Ioan 1:48). Femeii samaritence de la fântână, El i-a spus: “Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat….” “Doamne”, I-a spus femeia, “văd că eşti un prooroc.”…”Ştiu”, I-a zis femeia, “că are să vină Mesia; când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.” Isus i-a zis: “Eu, cel care vorbeşte cu tine, sunt Acela” (Ioan 4:17-26).

Imediat după prima adunare, am avut dorinţa să-l întâlnesc personal pe acest om al lui Dumnezeu şi să vorbesc cu el. În dimineaţa următoare, înainte de ora 8, am întrebat de el la recepţia hotelului. Pe când întrebam, omul de la recepţie mi-a zis: “Nu mai aveţi nevoie de nici o informaţie. Reverend Branham şi cei ce-l însoţesc intră chiar acum în holul hotelului.” M-am întors şi l-am văzut pe fratele Branham venind spre locul unde eram. S-a oprit în faţa mea şi arătând spre mine, a spus: “Tu eşti un predicator al Evangheliei!” Apoi a arătat spre stânga şi a spus “Acolo, la intrare, este soţia ta!” Atins adânc în inimă şi copleşit, ne-am strâns mâinile şi am vorbit împreună. Din acel moment, am avut o dorinţă adâncă să cunosc mai mult despre slujba lui. De când mă ştiam, avusesem dorinţa să întâlnesc un om care a avut o întâlnire şi-L cunoştea în mod personal pe Dumnezeu.

În iunie 1958, am participat la o convenţie a revistei “Voice of Healing” (Glasul tămăduirii), organizată de reverendul Gordon Lindsay în SUA, la Dallas, Texas. Fratele Branham fusese anunţat ca vorbitor principal. Am putut vedea cu claritate că acest bărbat smerit al lui Dumnezeu era o excepţie printre ceilalţi evanghelişti prezenţi la convenţie. Şi am putut recunoaşte că este un prooroc ca Ioan Botezătorul, un om trimis de Dumnezeu. La acea convenţie am văzut cum fratele Branham spunea oamenilor din alte oraşe, care veniseră pentru rugăciune, de ce aveau nevoie şi care era boala de care sufereau. Unora li se spunea, printre alte detalii, locul unde trăiau, chiar oraşul, strada şi numărul casei. Ca urmare, credinţa lor creştea foarte mult şi erau vindecaţi pe loc, chiar şi cei orbi din naştere, aşa cum se întâmplase în slujba Domnului nostru Isus Hristos. A avut loc o repetare a slujbei profetice a Domnului nostru ca FIU AL OMULUI. Isus a spus în Ioan 5:19-20: “Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând…Căci Tatăl…îi arată tot ce face…” În acelaşi fel, fratele Branham putea spune prin darul deosebirii duhurilor lucrurile care-i erau arătate prin viziuni şi descoperiri divine, chiar şi tainele ascunse în inimile oamenilor. El vorbea despre un mesaj pe care-l primise de la Dumnezeu, pentru poporul lui Dumnezeu.

Apoi am vrut să ştiu ce crede şi ce învaţă acest om, căci văzusem că Dumnezeu era cu el. Am lăsat adresa mea fraţilor responsabili cu benzile, Leo Mercier şi Gene Goad, ca să-mi fie trimise predicile, şi am discutat şi cu fratele Branham în particular. La sfârşitul acelei convenţii din Dallas, el s-a uitat la mine şi mi-a spus: “Tu te vei întoarce în Germania!” Pentru mine era ceva imposibil, căci în martie 1956 emigrasem împreună cu soţia în Canada şi nu aveam nici un gând de întoarcere. Dar deja în august 1958 ne-am întors în Germania, conform cuvântului spus de Domnul, care încă o dată s-a împlinit. Am continuat să predic în bisericile pe care le cunoscusem înainte de emigrare.

În octombrie 1959, responsabilul peste zona în care se găsea şi adunarea din Krefeld, în care tatăl meu şi cu mine predicam, a avertizat împotriva fratelui Branham şi a învăţăturilor sale. Din acel moment nu am mai fost bine primiţi şi nu am mai putut predica în mod liber. Câţiva fraţi şi surori s-au retras din acea biserică, inclusiv întreaga noastră familie. Spre sfârşitul lunii decembrie, am avut o întâlnire de rugăciune la care am tradus pentru prima oară o predică a fratelui Branham direct de pe bandă. Era o întâlnire de casă de circa 12 – 15 persoane. Obiectivul nostru era clar: SOLA SCRIPTURA – numai Scriptura este valabilă în ceea ce priveşte credinţa, învăţătura şi practica. Prin harul lui Dumnezeu, s-a făcut un nou început şi tot El a făcut şi continua creştere şi aducerea de multă roadă pentru veşnicie. Curând a trebuit să închiriem o sală de 70 de locuri, apoi una de 120, mai târziu una de 250, până când am cumpărat un teren în 1973 (aşa cum se arătase într-o viziune) pe care am construit propria noastră biserică cu o capacitate de peste 600 de locuri.

Cu adâncă mulţumire doresc să menţionez că fraţii cu care am început, Leonhart Russ, Paul Schmidt, Alfred Borg, Reinhold Illing şi fratele meu de trup, Helmut, sunt şi astăzi cu noi, după 40 de ani, slujind în biserica locală. Acest lucru nu este ca o minune, ci este chiar o minune. Aşa cum se ştie din experienţă, fraţii sunt adesea înclinaţi spre independenţă, mulţi dorind să dovedească faptul că şi ei pot strânge oameni în jurul lor şi să fie păstori. În toate împrejurările Dumnezeu a vegheat asupra Cuvântului Său, slujitorilor Săi şi a poporului Său. Răsplata va fi mare pentru asemenea fraţi care slujesc Domnului fără egoism şi cu lepădare de sine. Dumnezeu binecuvântează o astfel de cooperare credincioasă. Unul a sădit, altul a udat, dar Dumnezeu face să crească.

Fratele Russ a condus serviciile ca slujitor şi bătrân al comunităţii în aceşti 40 de ani. Fratele Schmidt a stat credincios alături de el, slujind în biserica locală ca bătrân al comunităţii, dar şi în lucrarea de misiune, în special în ţările din fosta Uniune Sovietică. Nu voi uita niciodată acea seară de la mijlocul anilor ’60, când Domnul mi-a vorbit cu o voce poruncitoare:“Slujitorul Meu, dedică-Mi pe Leonhart Russ ca bătrân al comunităţii şi aşează lângă el pe Paul Schmidt, căci la aceasta i-am rânduit!” Exact aceasta a fost formularea. În adunarea următoare, ambii fraţi au fost acceptaţi în unanimitate de biserică şi au fost aşezaţi în slujba de bătrâni ai comunităţii prin punerea mâinilor. Fratele Borg şi fratele Illing au responsabilitate în conducerea bisericii, alături de fratele meu, Helmuth. De asemenea, toţi fraţii care ni s-au alăturat mai târziu au stat la locul lor şi şi-au îndeplinit cu credincioşie lucrarea în biserică şi pe câmpul de misiune.

Aceasta este soarta noastră, de a fi în slujba Domnului, astfel ca El să-şi continue lucrarea prin Biserica Sa, după cum este scris: “Cât este ziuă trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9:4). La sfârşitul timpului de har pentru neamuri, credinciosul Dumnezeu ne-a aşezat într-un chip minunat în planul Său pentru timpul de sfârşit. Noi participăm în mod conştient la ultima parte a planului de mântuire. La prima venire a lui Hristos, numai credincioşii aleşi cu adevărat au văzut şi au avut parte de împlinirea proorocilor din Scriptură. La fel este acum, în această generaţie dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos: numai cei aleşi cu adevărat vor recunoaşte ce face Dumnezeu. Rămâne adevărat că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi (Matei 22:14). La fel de adevărat este şi ceea ce este scris: “Tot aşa, şi în vremea de faţă este o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har...Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat...” (Romani 11:5-7). Acelaşi lucru se aplică şi Bisericii dintre neamuri. Toţi credincioşii din denominaţii au propriile lor planuri şi programe “creştine”, conform bisericii şi lucrării misionare căreia îi aparţin. Numai adevăraţii copii ai lui Dumnezeu sunt copii ai făgăduinţei (Galateni 4:8). Ei recunosc cercetarea plină de har şi trăiesc ceea ce a făgăduit Dumnezeu.

Privind în urmă, pot vedea mâna lui Dumnezeu de-a lungul întregii mele vieţi. La vârsta de 14 ani citeam deja Biblia în fiecare zi. Poate suna ciudat, dar o făceam pentru că era o dorinţă în inima mea. Tatăl meu, care mi-a fost şi prieten şi frate în Hristos, predica şi aveam zilnic momente de rugăciune în familie. Adesea fraţii slujitori petreceau serile în casa noastră discutând asupra unor teme din Scriptură. Eu participam la acele întâlniri, dar puteam doar să ascult. Când unul întreba: "Tu cum o vezi? Tu ce spui despre acest lucru?", în inima mea era întotdeauna dorinţa de a şti cum este corect conform Scripturii. De aceea, citeam trimiterile pentru versetul discutat, rugându-L pe Domnul să-mi dea lumină. Mulţumiri fie aduse Lui, căci de când am început să predic în 1953 m-a păzit şi m-a călăuzit, astfel că am vorbit ca şi cum El ar fi fost prezent în mod real în adunare. Aceasta se aplică pentru întreaga perioadă de 47 de ani.

Ca orice credincios, am crescut duhovniceşte şi am fost călăuzit din cunoştinţă în cunoştinţă într-o descoperire progresivă şi lucrurile au devenind tot mai clare, dar totdeauna am rămas în Cuvântul Lui. Am predicat planul lui Dumnezeu şi învăţăturile de bază aşa cum le-am găsit în Scriptură şi cum mi-au fost luminate. În miile de predici pe care le-am ţinut nu a trebuit să fac nici o corectură. Călăuzirea şi inspiraţia Duhului Sfânt a fost întotdeauna desăvârşită.

Din aceşti ani petrecuţi în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu, pot alege câteva din multele trăiri pe care le-am avut. Am trăit pentru prima oară slujba remarcabilă a fratelui Branham, prin care am fost transpuşi din nou în zilele Bibliei, la Karlshrue, Germania, în august 1955. De la prima adunare am recunoscut că bărbatul de pe platformă este cu adevărat un om trimis de Dumnezeu. După predică, el s-a rugat pentru cei ce-şi dedicaseră viaţa Domnului. Apoi i-a chemat pe platformă pe cei bolnavi. Audienţa, formată din peste 20.000 de oameni, a putut vedea şi auzi cum a spus unor persoane anumite detalii din viaţa lor pe care era imposibil să le fi cunoscut. Mie mi-a devenit tot mai clar că vedeam repetându-se aceleaşi lucruri care avuseseră loc în slujba lui Isus Hristos şi că era acelaşi semn al lui Mesia. “De unde mă cunoşti?” I-a zis Natanael. Drept răspuns Isus i-a zis: “Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.” (Ioan 1:48). Femeii samaritence de la fântână, El i-a spus: “Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat….” “Doamne”, I-a spus femeia, “văd că eşti un prooroc.”…”Ştiu”, I-a zis femeia, “că are să vină Mesia; când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.” Isus i-a zis: “Eu, cel care vorbeşte cu tine, sunt Acela” (Ioan 4:17-26).

Imediat după prima adunare, am avut dorinţa să-l întâlnesc personal pe acest om al lui Dumnezeu şi să vorbesc cu el. În dimineaţa următoare, înainte de ora 8, am întrebat de el la recepţia hotelului. Pe când întrebam, omul de la recepţie mi-a zis: “Nu mai aveţi nevoie de nici o informaţie. Reverend Branham şi cei ce-l însoţesc intră chiar acum în holul hotelului.” M-am întors şi l-am văzut pe fratele Branham venind spre locul unde eram. S-a oprit în faţa mea şi arătând spre mine, a spus: “Tu eşti un predicator al Evangheliei!” Apoi a arătat spre stânga şi a spus “Acolo, la intrare, este soţia ta!” Atins adânc în inimă şi copleşit, ne-am strâns mâinile şi am vorbit împreună. Din acel moment, am avut o dorinţă adâncă să cunosc mai mult despre slujba lui. De când mă ştiam, avusesem dorinţa să întâlnesc un om care a avut o întâlnire şi-L cunoştea în mod personal pe Dumnezeu.

În iunie 1958, am participat la o convenţie a revistei “Voice of Healing” (Glasul tămăduirii), organizată de reverendul Gordon Lindsay în SUA, la Dallas, Texas. Fratele Branham fusese anunţat ca vorbitor principal. Am putut vedea cu claritate că acest bărbat smerit al lui Dumnezeu era o excepţie printre ceilalţi evanghelişti prezenţi la convenţie. Şi am putut recunoaşte că este un prooroc ca Ioan Botezătorul, un om trimis de Dumnezeu. La acea convenţie am văzut cum fratele Branham spunea oamenilor din alte oraşe, care veniseră pentru rugăciune, de ce aveau nevoie şi care era boala de care sufereau. Unora li se spunea, printre alte detalii, locul unde trăiau, chiar oraşul, strada şi numărul casei. Ca urmare, credinţa lor creştea foarte mult şi erau vindecaţi pe loc, chiar şi cei orbi din naştere, aşa cum se întâmplase în slujba Domnului nostru Isus Hristos. A avut loc o repetare a slujbei profetice a Domnului nostru ca FIU AL OMULUI. Isus a spus în Ioan 5:19-20: “Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând…Căci Tatăl…îi arată tot ce face…” În acelaşi fel, fratele Branham putea spune prin darul deosebirii duhurilor lucrurile care-i erau arătate prin viziuni şi descoperiri divine, chiar şi tainele ascunse în inimile oamenilor. El vorbea despre un mesaj pe care-l primise de la Dumnezeu, pentru poporul lui Dumnezeu.

Apoi am vrut să ştiu ce crede şi ce învaţă acest om, căci văzusem că Dumnezeu era cu el. Am lăsat adresa mea fraţilor responsabili cu benzile, Leo Mercier şi Gene Goad, ca să-mi fie trimise predicile, şi am discutat şi cu fratele Branham în particular. La sfârşitul acelei convenţii din Dallas, el s-a uitat la mine şi mi-a spus: “Tu te vei întoarce în Germania!” Pentru mine era ceva imposibil, căci în martie 1956 emigrasem împreună cu soţia în Canada şi nu aveam nici un gând de întoarcere. Dar deja în august 1958 ne-am întors în Germania, conform cuvântului spus de Domnul, care încă o dată s-a împlinit. Am continuat să predic în bisericile pe care le cunoscusem înainte de emigrare.

În octombrie 1959, responsabilul peste zona în care se găsea şi adunarea din Krefeld, în care tatăl meu şi cu mine predicam, a avertizat împotriva fratelui Branham şi a învăţăturilor sale. Din acel moment nu am mai fost bine primiţi şi nu am mai putut predica în mod liber. Câţiva fraţi şi surori s-au retras din acea biserică, inclusiv întreaga noastră familie. Spre sfârşitul lunii decembrie, am avut o întâlnire de rugăciune la care am tradus pentru prima oară o predică a fratelui Branham direct de pe bandă. Era o întâlnire de casă de circa 12 – 15 persoane. Obiectivul nostru era clar: SOLA SCRIPTURA – numai Scriptura este valabilă în ceea ce priveşte credinţa, învăţătura şi practica. Prin harul lui Dumnezeu, s-a făcut un nou început şi tot El a făcut şi continua creştere şi aducerea de multă roadă pentru veşnicie. Curând a trebuit să închiriem o sală de 70 de locuri, apoi una de 120, mai târziu una de 250, până când am cumpărat un teren în 1973 (aşa cum se arătase într-o viziune) pe care am construit propria noastră biserică cu o capacitate de peste 600 de locuri.

Cu adâncă mulţumire doresc să menţionez că fraţii cu care am început, Leonhart Russ, Paul Schmidt, Alfred Borg, Reinhold Illing şi fratele meu de trup, Helmut, sunt şi astăzi cu noi, după 40 de ani, slujind în biserica locală. Acest lucru nu este ca o minune, ci este chiar o minune. Aşa cum se ştie din experienţă, fraţii sunt adesea înclinaţi spre independenţă, mulţi dorind să dovedească faptul că şi ei pot strânge oameni în jurul lor şi să fie păstori. În toate împrejurările Dumnezeu a vegheat asupra Cuvântului Său, slujitorilor Săi şi a poporului Său. Răsplata va fi mare pentru asemenea fraţi care slujesc Domnului fără egoism şi cu lepădare de sine. Dumnezeu binecuvântează o astfel de cooperare credincioasă. Unul a sădit, altul a udat, dar Dumnezeu face să crească.

Fratele Russ a condus serviciile ca slujitor şi bătrân al comunităţii în aceşti 40 de ani. Fratele Schmidt a stat credincios alături de el, slujind în biserica locală ca bătrân al comunităţii, dar şi în lucrarea de misiune, în special în ţările din fosta Uniune Sovietică. Nu voi uita niciodată acea seară de la mijlocul anilor ’60, când Domnul mi-a vorbit cu o voce poruncitoare:“Slujitorul Meu, dedică-Mi pe Leonhart Russ ca bătrân al comunităţii şi aşează lângă el pe Paul Schmidt, căci la aceasta i-am rânduit!” Exact aceasta a fost formularea. În adunarea următoare, ambii fraţi au fost acceptaţi în unanimitate de biserică şi au fost aşezaţi în slujba de bătrâni ai comunităţii prin punerea mâinilor. Fratele Borg şi fratele Illing au responsabilitate în conducerea bisericii, alături de fratele meu, Helmuth. De asemenea, toţi fraţii care ni s-au alăturat mai târziu au stat la locul lor şi şi-au îndeplinit cu credincioşie lucrarea în biserică şi pe câmpul de misiune.

Aceasta este soarta noastră, de a fi în slujba Domnului, astfel ca El să-şi continue lucrarea prin Biserica Sa, după cum este scris: “Cât este ziuă trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9:4). La sfârşitul timpului de har pentru neamuri, credinciosul Dumnezeu ne-a aşezat într-un chip minunat în planul Său pentru timpul de sfârşit. Noi participăm în mod conştient la ultima parte a planului de mântuire. La prima venire a lui Hristos, numai credincioşii aleşi cu adevărat au văzut şi au avut parte de împlinirea proorocilor din Scriptură. La fel este acum, în această generaţie dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos: numai cei aleşi cu adevărat vor recunoaşte ce face Dumnezeu. Rămâne adevărat că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi (Matei 22:14). La fel de adevărat este şi ceea ce este scris: “Tot aşa, şi în vremea de faţă este o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har...Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat...” (Romani 11:5-7). Acelaşi lucru se aplică şi Bisericii dintre neamuri. Toţi credincioşii din denominaţii au propriile lor planuri şi programe “creştine”, conform bisericii şi lucrării misionare căreia îi aparţin. Numai adevăraţii copii ai lui Dumnezeu sunt copii ai făgăduinţei (Galateni 4:8). Ei recunosc cercetarea plină de har şi trăiesc ceea ce a făgăduit Dumnezeu.