Aşa a hotărât scumpul nostru Domn, ca eu, cel mai neînsemnat dintre slujitorii Lui, să am o mare parte în vestirea Cuvântului Său în întreaga lume. Ce a văzut El în mine eu nu ştiu, poate a fost ceea ce El însuşi a pus în mine, căci eu personal nu am nimic din ceea ce El ar putea folosi. El este Stăpân şi El nu poate fi influenţat şi face toate lucrurile conform hotărârii Sale. Aşa a plăcut Domnului să mă cheme în ziua de 2 aprilie 1962 şi să mă trimită în mod direct, aşa cum a făcut-o cu apostolii şi proorocii Lui. Pot depune mărturie despre chemarea şi trimiterea mea cu aceeaşi credincioşie divină cu care Pavel a vorbit despre chemare şi trimiterea lui. Aş putea spune, şi chiar o spun – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – unde şi când s-a întâmplat şi pot repeta cu exactitate cuvintele care mi-au fost spuse. Pentru mine are o deosebită însemnătate faptul că Pavel a primit chemarea în limba lui maternă, ebraica, din gura Domnului Cel înviat şi glorificat (Fapte 26:14). Cu aceeaşi siguranţă, pot mărturisi că am auzit vocea puternică, pătrunzătoare şi poruncitoare a Domnului Cel înviat, în limba mea maternă, germana: “Slujitorul Meu, timpul tău pentru acest oraş se apropie de sfârşit. Te voi trimite în alte oraşe să predici Cuvântul Meu.”

Vocea venea de sus, din partea dreaptă. În acel moment, puterea fizică m-a părăsit şi am căzut pe partea stângă, cu faţa la pământ. Şi Pavel a căzut la pământ când s-a întâlnit cu Domnul (Fapte 9:4). În clipa următoare, am fost luat afară din trup şi am văzut, dintr-o altă dimensiune, cum stăteam în cameră, cu mâinile întinse şi spuneam următoarele cuvinte: “Doamne, ei nu mă vor asculta. Ei au totul din belşug şi nu mă vor asculta.” Apoi Domnul a vorbit din nou: “Slujitorul Meu, va veni timpul când ei te vor asculta. Depozitează hrană, căci va veni o mare foamete. Atunci tu vei sta în mijlocul poporului şi vei împărţi hrana.” Ultimele cuvinte ale chemării cereşti, au fost: “Slujitorul Meu, nu înfiinţa biserici locale şi nu publica o carte de cântări, căci acesta este semnul unei denominaţii.” Toate cuvintele acestei chemări sunt la fel de adevărate ca şi cuvintele din Biblie cu care Pavel a fost chemat. Nimeni nu-şi poate imagina ce ABSOLUT este în legătură cu o trimitere directă şi personală din partea Domnului. Satan şi tot iadul pot să mă atace: hotărârea divină şi trăirea pe care am avut-o va rămâne adevărată pentru veşnicie.

Anul 1961 a fost apogeul “Războiului rece”, când a avut loc şi criza rachetelor din Cuba. Nikita Hruşciov, Secretarul general al Uniunii Sovietice a bătut cu pantoful în pupitru la ONU şi a strigat: “Noi nu vom fi de acord niciodată! Noi nu vom fi de acord niciodată!” În Berlin, tancurile ruseşti şi cele americane au stat faţă în faţă la Poarta Brandemburg. Preşedintele SUA, John F. Kennedy a spus: “Voi face din Berlin un exemplu!” Pe 13 august, soldaţii ruşi au început să ridice “Zidul Berlinului”. În ţara noastră era o mare tensiune politică, asemănătoare cu cea din timpul blocadei Berlinului de către sovietici din anii 1948/49 (când s-au aruncat alimente cu paraşuta în Berlinul încercuit). De aceea, am avut impresia că ţara va trece printr-o catastrofă şi va urma o foamete asemănătoare cu cea de după al doilea război mondial. Şi noi chiar am depozitat hrană naturală şi alimente. Dar lunile au trecut, fără să se întâmple nici o catastrofă. Personal, am ajuns într-o stare de disperare, căci anunţasem o foamete, aşa cum îmi spusese Domnul, şi nu se întâmplase nimic. Nici nu am vrut să mai predic şi chiar am spus Domnului: “Dacă Tu nu îmi dai un răspuns, atunci ia-mi viaţa!”

În acel moment crucial, mi-a venit gândul să mă duc în SUA să-l văd pe fratele Branham. Ştiam despre darul lui de deosebire şi aşteptam ca Domnul să-mi dea un răspuns prin el. Şi mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, aşa s-a şi întâmplat. Pe 3 decembrie 1962, am stat la o masă patru persoane: fratele Branham, eu însumi, fratele Banks Woods şi fratele Sothmann. Fratele Branham m-a întrebat despre situaţia duhovnicească din Germania şi Elveţia, dacă mesajul predicat a fost crezut. M-a întrebat de fratele Erwin Mueller şi Dr. Adolf Guggenbuehl, căci Dr. Guggenbuehl din Elveţia aranjase adunările pentru fratele Mueller în Germania. Conversaţia se prelungea şi eu am devenit nerăbdător, pentru că în inima mea era o întrebare arzătoare: să ştiu ce înţeles aveau cuvintele pe care Domnul mi le spusese. Am intervenit şi am spus doar atât: “Frate Branham, am ceva deosebit pe inimă. Aş putea să te întreb despre acest lucru?” Spontan, el m-a privit, şi-a ridicat mâna puţin peste masă şi a spus: “Frate Frank, pot să-ţi spun de ce ai venit să mă vezi? Domnul ţi-a vorbit. Pot să-ţi spun ce ţi-a vorbit El?” şi a repetat cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie, în aceeaşi ordine, ceea ce-mi spusese Domnul în acea dimineaţă de 2 aprilie 1962. Eram copleşit şi fără grai. Apoi fratele Branham a continuat, şi a spus: “Frate Frank, tu nu ai înţeles ceea ce ţi-a spus Domnul. Tu te-ai gândit că va veni o foamete naturală şi de aceea ai depozitat hrană naturală şi alimente. Dar Domnul va trimite o foame după auzirea Cuvântului Său. Şi hrana pe care trebuie s-o depozitezi este Cuvântul lui Dumnezeu făgăduit pentru acest timp, pe care Domnul l-a descoperit, aflat în predicile care sunt înregistrate pe bandă”. Şi a adăugat: “Aşteaptă cu împărţirea hranei până când vei primi şi restul.” Această parte nu am înţeles-o, dar nici nu puteam întreba şi de aceea am lăsat-o pentru mai târziu. Cum puteam şti atunci că fratele Branham, după ce va predica în martie 1963 despre cele şapte peceţi din cartea Apocalipsei şi despre alte teme importante, cum ar fi “Căsătorie şi despărţire”, va fi luat în slavă după numai trei ani, în 24 decembrie 1965? La sfârşitul întâlnirii, fratele Branham şi-a pus mâinile, m-a îmbrăţişat şi s-a rugat pentru mine.

Eu sunt recunoscător Domnului pentru răspunsul dat, care era în acelaşi timp şi o confirmare. Mi-am îndeplinit slujba în două direcţii: am călătorit din ţară în ţară şi din oraş în oraş predicând Cuvântul lui Dumnezeu conform trimiterii şi am tradus în limba germană peste 200 de predici ale fratelui Branham, mesagerul lui Dumnezeu pentru acest timp. Sunt răspunzător şi pentru publicarea predicilor sale în multe alte limbi. În felul acesta, poporul lui Dumnezeu primeşte hrana duhovnicească, Cuvântul făgăduit şi descoperit pentru acest ceas.

Doar datorită iniţiativei mele au ajuns să fie tipărite în formă de broşură predicile înregistrate până la plecarea fratelui Branham. Dacă nu i-aş fi chemat pe fraţi după înmormântarea fratelui Branham – printre ei erau Roy Borders, Pearry Green, Lee Vayle şi alţii - şi nu le-aş fi spus despre trimiterea pe care o primisem de la Domnul şi despre ceea ce trebuia făcut atunci, slujba omului trimis de Dumnezeu ar fi fost îngropată împreună cu el şi întreaga lume nu ar fi auzit niciodată despre mesajul timpului de sfârşit. Dumnezeu ştie toate lucrurile şi le planifică într-un mod desăvârşit. Fraţii Woods şi Sothmann au fost prezenţi ca martori pentru a confirma întâlnirea mea cu fratele Branham din decembrie 1962. Dumnezeu s-a îngrijit pentru toate lucrurile care se petrec acum, după îndrumările corespunzătoare. Aşa că ceea ce părea un sfârşit, a devenit un nou început.

Fraţii din SUA, care au fost în jurul fratelui Branham, au aşteptat cu toţii, fără excepţie, învierea sa şi au amânat înmormântarea sa până la Paştele din 1966. Chiar şi la cimitir, cântarea “Crede numai” a fost cântată timp de două ore de cei îndoliaţi care se aşteptau ca el să învie înainte de coborârea sicriului în groapă. Eu nu am cântat, am plâns, m-am rugat şi am vorbit cu Domnul meu. În seara aceleiaşi zile, pe când mă aflam în camera de hotel, o pace adâncă mi-a pătruns deodată în inimă. Era ca şi cum o povară grea era ridicată de pe mine şi se părea că Domnul schimbă întristarea mea în bucurie. Acolo mi-a vorbit puternic în inima mea: “Acum a venit timpul să împarţi hrana.” După ce am primit această îndrumare, i-am chemat pe fraţi chiar în dimineaţa următoare pentru o discuţie decisivă. Fratele Roy Borders a luat asupra lui responsabilitatea de a tipări şi publica predicile fratelui Branham.

Aşa a hotărât scumpul nostru Domn, ca eu, cel mai neînsemnat dintre slujitorii Lui, să am o mare parte în vestirea Cuvântului Său în întreaga lume. Ce a văzut El în mine eu nu ştiu, poate a fost ceea ce El însuşi a pus în mine, căci eu personal nu am nimic din ceea ce El ar putea folosi. El este Stăpân şi El nu poate fi influenţat şi face toate lucrurile conform hotărârii Sale. Aşa a plăcut Domnului să mă cheme în ziua de 2 aprilie 1962 şi să mă trimită în mod direct, aşa cum a făcut-o cu apostolii şi proorocii Lui. Pot depune mărturie despre chemarea şi trimiterea mea cu aceeaşi credincioşie divină cu care Pavel a vorbit despre chemare şi trimiterea lui. Aş putea spune, şi chiar o spun – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – unde şi când s-a întâmplat şi pot repeta cu exactitate cuvintele care mi-au fost spuse. Pentru mine are o deosebită însemnătate faptul că Pavel a primit chemarea în limba lui maternă, ebraica, din gura Domnului Cel înviat şi glorificat (Fapte 26:14). Cu aceeaşi siguranţă, pot mărturisi că am auzit vocea puternică, pătrunzătoare şi poruncitoare a Domnului Cel înviat, în limba mea maternă, germana: “Slujitorul Meu, timpul tău pentru acest oraş se apropie de sfârşit. Te voi trimite în alte oraşe să predici Cuvântul Meu.”

Vocea venea de sus, din partea dreaptă. În acel moment, puterea fizică m-a părăsit şi am căzut pe partea stângă, cu faţa la pământ. Şi Pavel a căzut la pământ când s-a întâlnit cu Domnul (Fapte 9:4). În clipa următoare, am fost luat afară din trup şi am văzut, dintr-o altă dimensiune, cum stăteam în cameră, cu mâinile întinse şi spuneam următoarele cuvinte: “Doamne, ei nu mă vor asculta. Ei au totul din belşug şi nu mă vor asculta.” Apoi Domnul a vorbit din nou: “Slujitorul Meu, va veni timpul când ei te vor asculta. Depozitează hrană, căci va veni o mare foamete. Atunci tu vei sta în mijlocul poporului şi vei împărţi hrana.” Ultimele cuvinte ale chemării cereşti, au fost: “Slujitorul Meu, nu înfiinţa biserici locale şi nu publica o carte de cântări, căci acesta este semnul unei denominaţii.” Toate cuvintele acestei chemări sunt la fel de adevărate ca şi cuvintele din Biblie cu care Pavel a fost chemat. Nimeni nu-şi poate imagina ce ABSOLUT este în legătură cu o trimitere directă şi personală din partea Domnului. Satan şi tot iadul pot să mă atace: hotărârea divină şi trăirea pe care am avut-o va rămâne adevărată pentru veşnicie.

Anul 1961 a fost apogeul “Războiului rece”, când a avut loc şi criza rachetelor din Cuba. Nikita Hruşciov, Secretarul general al Uniunii Sovietice a bătut cu pantoful în pupitru la ONU şi a strigat: “Noi nu vom fi de acord niciodată! Noi nu vom fi de acord niciodată!” În Berlin, tancurile ruseşti şi cele americane au stat faţă în faţă la Poarta Brandemburg. Preşedintele SUA, John F. Kennedy a spus: “Voi face din Berlin un exemplu!” Pe 13 august, soldaţii ruşi au început să ridice “Zidul Berlinului”. În ţara noastră era o mare tensiune politică, asemănătoare cu cea din timpul blocadei Berlinului de către sovietici din anii 1948/49 (când s-au aruncat alimente cu paraşuta în Berlinul încercuit). De aceea, am avut impresia că ţara va trece printr-o catastrofă şi va urma o foamete asemănătoare cu cea de după al doilea război mondial. Şi noi chiar am depozitat hrană naturală şi alimente. Dar lunile au trecut, fără să se întâmple nici o catastrofă. Personal, am ajuns într-o stare de disperare, căci anunţasem o foamete, aşa cum îmi spusese Domnul, şi nu se întâmplase nimic. Nici nu am vrut să mai predic şi chiar am spus Domnului: “Dacă Tu nu îmi dai un răspuns, atunci ia-mi viaţa!”

În acel moment crucial, mi-a venit gândul să mă duc în SUA să-l văd pe fratele Branham. Ştiam despre darul lui de deosebire şi aşteptam ca Domnul să-mi dea un răspuns prin el. Şi mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, aşa s-a şi întâmplat. Pe 3 decembrie 1962, am stat la o masă patru persoane: fratele Branham, eu însumi, fratele Banks Woods şi fratele Sothmann. Fratele Branham m-a întrebat despre situaţia duhovnicească din Germania şi Elveţia, dacă mesajul predicat a fost crezut. M-a întrebat de fratele Erwin Mueller şi Dr. Adolf Guggenbuehl, căci Dr. Guggenbuehl din Elveţia aranjase adunările pentru fratele Mueller în Germania. Conversaţia se prelungea şi eu am devenit nerăbdător, pentru că în inima mea era o întrebare arzătoare: să ştiu ce înţeles aveau cuvintele pe care Domnul mi le spusese. Am intervenit şi am spus doar atât: “Frate Branham, am ceva deosebit pe inimă. Aş putea să te întreb despre acest lucru?” Spontan, el m-a privit, şi-a ridicat mâna puţin peste masă şi a spus: “Frate Frank, pot să-ţi spun de ce ai venit să mă vezi? Domnul ţi-a vorbit. Pot să-ţi spun ce ţi-a vorbit El?” şi a repetat cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie, în aceeaşi ordine, ceea ce-mi spusese Domnul în acea dimineaţă de 2 aprilie 1962. Eram copleşit şi fără grai. Apoi fratele Branham a continuat, şi a spus: “Frate Frank, tu nu ai înţeles ceea ce ţi-a spus Domnul. Tu te-ai gândit că va veni o foamete naturală şi de aceea ai depozitat hrană naturală şi alimente. Dar Domnul va trimite o foame după auzirea Cuvântului Său. Şi hrana pe care trebuie s-o depozitezi este Cuvântul lui Dumnezeu făgăduit pentru acest timp, pe care Domnul l-a descoperit, aflat în predicile care sunt înregistrate pe bandă”. Şi a adăugat: “Aşteaptă cu împărţirea hranei până când vei primi şi restul.” Această parte nu am înţeles-o, dar nici nu puteam întreba şi de aceea am lăsat-o pentru mai târziu. Cum puteam şti atunci că fratele Branham, după ce va predica în martie 1963 despre cele şapte peceţi din cartea Apocalipsei şi despre alte teme importante, cum ar fi “Căsătorie şi despărţire”, va fi luat în slavă după numai trei ani, în 24 decembrie 1965? La sfârşitul întâlnirii, fratele Branham şi-a pus mâinile, m-a îmbrăţişat şi s-a rugat pentru mine.

Eu sunt recunoscător Domnului pentru răspunsul dat, care era în acelaşi timp şi o confirmare. Mi-am îndeplinit slujba în două direcţii: am călătorit din ţară în ţară şi din oraş în oraş predicând Cuvântul lui Dumnezeu conform trimiterii şi am tradus în limba germană peste 200 de predici ale fratelui Branham, mesagerul lui Dumnezeu pentru acest timp. Sunt răspunzător şi pentru publicarea predicilor sale în multe alte limbi. În felul acesta, poporul lui Dumnezeu primeşte hrana duhovnicească, Cuvântul făgăduit şi descoperit pentru acest ceas.

Doar datorită iniţiativei mele au ajuns să fie tipărite în formă de broşură predicile înregistrate până la plecarea fratelui Branham. Dacă nu i-aş fi chemat pe fraţi după înmormântarea fratelui Branham – printre ei erau Roy Borders, Pearry Green, Lee Vayle şi alţii - şi nu le-aş fi spus despre trimiterea pe care o primisem de la Domnul şi despre ceea ce trebuia făcut atunci, slujba omului trimis de Dumnezeu ar fi fost îngropată împreună cu el şi întreaga lume nu ar fi auzit niciodată despre mesajul timpului de sfârşit. Dumnezeu ştie toate lucrurile şi le planifică într-un mod desăvârşit. Fraţii Woods şi Sothmann au fost prezenţi ca martori pentru a confirma întâlnirea mea cu fratele Branham din decembrie 1962. Dumnezeu s-a îngrijit pentru toate lucrurile care se petrec acum, după îndrumările corespunzătoare. Aşa că ceea ce părea un sfârşit, a devenit un nou început.

Fraţii din SUA, care au fost în jurul fratelui Branham, au aşteptat cu toţii, fără excepţie, învierea sa şi au amânat înmormântarea sa până la Paştele din 1966. Chiar şi la cimitir, cântarea “Crede numai” a fost cântată timp de două ore de cei îndoliaţi care se aşteptau ca el să învie înainte de coborârea sicriului în groapă. Eu nu am cântat, am plâns, m-am rugat şi am vorbit cu Domnul meu. În seara aceleiaşi zile, pe când mă aflam în camera de hotel, o pace adâncă mi-a pătruns deodată în inimă. Era ca şi cum o povară grea era ridicată de pe mine şi se părea că Domnul schimbă întristarea mea în bucurie. Acolo mi-a vorbit puternic în inima mea: “Acum a venit timpul să împarţi hrana.” După ce am primit această îndrumare, i-am chemat pe fraţi chiar în dimineaţa următoare pentru o discuţie decisivă. Fratele Roy Borders a luat asupra lui responsabilitatea de a tipări şi publica predicile fratelui Branham.