După o mie de ani de exercitare neîngrădită a puterii de către biserică, a venit o trezire spirituală și întoarcere la Biblie. Martin Luther, Huldrych Zwingli, Jean Calvin, Schwenkfeld, Erasmus, Thomas Müntzer, Melchior Hoffman și alții care au protestat împotriva papei și bisericii, au înlesnit străpungerea Reformei. Țintuirea celor 95 de teze pe ușa bisericii castelului din Wittenberg în 31 octombrie 1517 este un eveniment istoric bine cunoscut, la fel și înfățișarea lui Luther înaintea împăratului și prinților la Worms, în 17 aprilie 1521. Mărturia lui este bine documentată: „Dacă nu sunt convins prin mărturia Scripturilor sau prin argumente solide – căci eu nu mă încred nici în papa, nici înconcilii, câtă vreme se știe că ei s-au înşelat şi contrazis prea des – sunt legat de Scripturile pe care le-am citat, iar conştiinţa mea este prizonieră a Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot şi nu vreau să re- tractez nimic, întrucât nu este nici bine, nici sigur să mă opun conştiinţei mele. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin” (Marea Istorie ilustrată a bisericii – pag. 136).

Din nefericire, noile biserici formate – Lutherană, Reformată, Anglicană – au adoptat și ele crezul de la Niceea, au continuat până în prezent cu practicarea botezului pruncilor și au rămas în învățătura trinitară. În paralel cu aceasta, au avut loc și alte treziri, îndeosebi pe tărâmurile protestante, așa cum a fost mișcarea anabaptistă.

În renașterea spirituală, predicatorii Evangheliei lui Isus Hristos au accentuat tot mai mult adevărurile biblice. Mai presus de orice au fost predicate mântuirea și iertarea păcatelor prin sângele jertfei lui Hristos; peste tot au avut loc multe întoarceri la Dumnezeu. John Smith, fondatorul baptiștilor; John Wesley, care i-a inspirat pe metodiști; Menno Simons, a cărui vestire a încurajat înființarea Bisericii Menonite; William Booth, fondatorul Armatei Salvării; Dwight Moody; George Müller; și mulți alții au predicat Evanghelia punând accentul pe pocăința și întoarcerea la Hristos ca o trăire personală a mântuirii. Versetul din Rom. 5:9 a fost important nu doar pentru Luther, ci și pentru toți predicatorii Evangheliei: „Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu”. Neprihănirea înaintea lui Dumnezeu nu se obține prin faptele omului, ci prin credința în lucrarea de răscumpărare isprăvită prin Isus Hristos.

Se poate spune că cei cinci sute de ani de la Reformă au fost folosiți, cu ajutorul predicatorilor diverselor treziri, pentru a-i introduce pe credincioși mai adânc în Cuvântul lui Dumnezeu și la o viață de consacrare. Adevărata credință vine numai în urma predicării Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17). Despre Avraam, care este considerat tatăl credinței, au fost scrise următoarele lucruri: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Rom. 4:3; Evr. 11:8-10). Doar Dumnezeu este adevărat, şi toţi oamenii sunt mincinoşi (Rom. 3:4).

Cu ocazia celei de a 500-a aniversări a Reformei în anul 2017 au fost scrise mii de articole și au fost ținute sute de evenimente. Dar la o cercetare mai atentă, se vede că toate bisericile și bisericile libere au rămas în crezul pe care l-au stabilit ca fundament al lor. În ciuda tuturor diferențelor, bisericile fiice se întorc acum la sânul bisericii mamă. Aceasta este „unitatea în diversitate”. Totuși, Isus, Răscumpărătorul, S-a referit la o cu totul altă unitate, și anume unitatea cu Dumnezeu în concordanță cu Cuvântul și cu voia lui Dumnezeu: „Eu în ei, şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23).

După o mie de ani de exercitare neîngrădită a puterii de către biserică, a venit o trezire spirituală și întoarcere la Biblie. Martin Luther, Huldrych Zwingli, Jean Calvin, Schwenkfeld, Erasmus, Thomas Müntzer, Melchior Hoffman și alții care au protestat împotriva papei și bisericii, au înlesnit străpungerea Reformei. Țintuirea celor 95 de teze pe ușa bisericii castelului din Wittenberg în 31 octombrie 1517 este un eveniment istoric bine cunoscut, la fel și înfățișarea lui Luther înaintea împăratului și prinților la Worms, în 17 aprilie 1521. Mărturia lui este bine documentată: „Dacă nu sunt convins prin mărturia Scripturilor sau prin argumente solide – căci eu nu mă încred nici în papa, nici în  concilii, câtă vreme se știe că ei s-au înşelat şi contrazis prea des – sunt legat de Scripturile pe care le-am citat, iar conştiinţa mea este prizonieră a Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot şi nu vreau să re- tractez nimic, întrucât nu este nici bine, nici sigur să mă opun conştiinţei mele. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin” (Marea Istorie ilustrată a bisericii – pag. 136).

Din nefericire, noile biserici formate – Lutherană, Reformată, Anglicană – au adoptat și ele crezul de la Niceea, au continuat până în prezent cu practicarea botezului pruncilor și au rămas în învățătura trinitară. În paralel cu aceasta, au avut loc și alte treziri, îndeosebi pe tărâmurile protestante, așa cum a fost mișcarea anabaptistă.

În renașterea spirituală, predicatorii Evangheliei lui Isus Hristos au accentuat tot mai mult adevărurile biblice. Mai presus de orice au fost predicate mântuirea și iertarea păcatelor prin sângele jertfei lui Hristos; peste tot au avut loc multe întoarceri la Dumnezeu. John Smith, fondatorul baptiștilor; John Wesley, care i-a inspirat pe metodiști; Menno Simons, a cărui vestire a încurajat înființarea Bisericii Menonite; William Booth, fondatorul Armatei Salvării; Dwight Moody; George Müller; și mulți alții au predicat Evanghelia punând accentul pe pocăința și întoarcerea la Hristos ca o trăire personală a mântuirii. Versetul din Rom. 5:9 a fost important nu doar pentru Luther, ci și pentru toți predicatorii Evangheliei: „Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu”. Neprihănirea înaintea lui Dumnezeu nu se obține prin faptele omului, ci prin credința în lucrarea de răscumpărare isprăvită prin Isus Hristos.

Se poate spune că cei cinci sute de ani de la Reformă au fost folosiți, cu ajutorul predicatorilor diverselor treziri, pentru a-i introduce pe credincioși mai adânc în Cuvântul lui Dumnezeu și la o viață de consacrare. Adevărata credință vine numai în urma predicării Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17). Despre Avraam, care este considerat tatăl credinței, au fost scrise următoarele lucruri: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Rom. 4:3; Evr. 11:8-10). Doar Dumnezeu este adevărat, şi toţi oamenii sunt mincinoşi (Rom. 3:4).

Cu ocazia celei de a 500-a aniversări a Reformei în anul 2017 au fost scrise mii de articole și au fost ținute sute de evenimente. Dar la o cercetare mai atentă, se vede că toate bisericile și bisericile libere au rămas în crezul pe care l-au stabilit ca fundament al lor. În ciuda tuturor diferențelor, bisericile fiice se întorc acum la sânul bisericii mamă. Aceasta este „unitatea în diversitate”. Totuși, Isus, Răscumpărătorul, S-a referit la o cu totul altă unitate, și anume unitatea cu Dumnezeu în concordanță cu Cuvântul și cu voia lui Dumnezeu: „Eu în ei, şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23).