În mesajul adresat primei epoci a bisericii din Apoc. 2:2, DOMNUL a lăudat Biserica Sa: „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi”.

În multe din epistolele sale și în special în îndemnurile adresate tesalonicenilor și lui Timotei, Pavel și-a exprimat îngrijorarea ca nu cumva să aibă loc o lepădare de adevărata credință. Apostolul a trebuit să mustre biserica din Corint: „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos. În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă Evanghelie pe care n-aţi primit-o, of, cum îl îngăduiţi de bine!” (2Cor. 11:3-4).

În Gal. 1:6-8, apostolul a rostit un blestem asupra tuturor celor care predică o altă evanghelie: „Dar, chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”. Aceasta este o problemă foarte, foarte serioasă.

Așa cum la începutul creației naturale, în grădina Eden, șarpele a semănat sămânța îndoielii față de Cuvântul pe care DOMNUL Dumnezeu îl spusese lui Adam, folosind argumentul, „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat...?” și dând naștere necredinței care a dus de fapt la amăgirea Evei, tot așa s-a întâmplat la sfârșitul epocii apostolice și după aceea, chiar până astăzi: îndoieli față de Cuvânt, necredință, nesupunere, lepădarea de credință a Bisericii: lepădarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu a fost pus sub semnul întrebării; au fost introduse interpretări și învățături personale. Oriunde s-a întâmplat așa ceva, orice închinare era în zadar, așa cum a trebuit DOMNUL să le spună iudeilor de atunci: „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: «Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti»” (Mar. 7:6-7). De asemenea și ceea ce le-a spus Isus cărturarilor care aveau propriile lor învățături, se aplică și astăzi: „Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi”...„Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu” (Ioan 8:45+47). Încă mai există două semințe duhovnicești diferite: „El le-a răspuns: «Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău»” (Mat. 13:37-38).

Adevărata închinare poate veni doar dintr-o inimă înnoită și curată. DOMNUL nostru a spus: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:23-24).Oricine nu se închină călăuzit de Duhul Sfânt conform Cuvântului lui Dumnezeu, acela se roagă pe lângă Dumnezeu, nu lui Dumnezeu.

În 2 Tes. 2, Pavel a prezis deja lepădarea finală de credință și pe omul păcatului care o reprezintă: „Potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte «Dumnezeu» sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (vers. 4). „...şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună...” (vers. 10-11). Cei ce nu respectă și nu cred Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singurul adevăr valabil pentru ei înșiși și pentru Biserică sunt sortiți să creadă minciunile religioase.

Este de neînțeles ceea ce s-a întâmplat în epoca post-apostolică: bărbați care acum sunt venerați ca părinți ai bisericii și-au prezentat învățăturile lor înțesate cu păgânism și au găsit adepți. Așa-zișii părinți ai bisericii au fost personalități creștine, dar nu apostoli ai lui Isus Hristos. Niciunul dintre ei nu a avut o adevărată chemare divină.Cei mai cunoscuți sunt Atanasiu, Augustin și Ieronim. Ei erau bărbați veniți din păgânismul grecesc, mulți neavând nici trăirea întoarcerii la Hristos; ei erau încă legați de superstiții și și-au introdus propriile lor idei în creștinism.

Începând cu anul 313, când împăratul Constantin a declarat în mod oficial creștinismul laicizat ca religie de stat, a avut loc o dezvoltare tragică. El i-a invitat pe episcopii diverselor direcții de credință la Sinodul de la Niceea, care s-a ținut între 20 mai și 25 iulie anul 325. În acel timp existau deja 127 de direcții creștine în țările care aparțineau Imperiului Roman. După discuții aprinse, sub președinția lui Atanasiu a fost formulat un crez trinitar complet nebiblic, deși nu toți au fost de acord cu el. Cu referire la Fiul lui Dumnezeu, se spune: „...Și întru Unul DOMN Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl…” (Părinții creștinismului, pag. 40).

Până acum Dumnezeu nu a zămislit, și cu atât mai puțin născut, un fiu veșnic. Niciodată nu a existat vreun fiu veșnic. În cei patru mii de ani ai Vechiului Testament, niciun proroc n-a vorbit despre un Tată în ceruri, cu atât mai puțin despre un Fiu, ci este menționat de peste patru mii de ori doar DOMNUL Dumnezeu – IaHVeH-Elohim. În epistole, începând cu Rom. 1:7, găsim în mod repetat salutul: „Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la DOMNUL Isus Hristos!”. Dar nici măcar o dată nu se spune: „...de la Dumnezeu Fiul” sau „...de la Dumnezeu Duhul Sfânt”. Pe cât de sigur s-a descoperit Dumnezeu Elohim Însuși ca DOMNUL/IaHVeH, a umblat în grădina Eden într-un chip vizibil și l-a creat pe Adam după chipul Său, pe atât de sigur S-a descoperit Același Dumnezeu ca Tată în cer, în singurul Lui Fiu pe pământ. De aceea a putut DOMNUL Isus să spună: „...cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl...” (Ioan 14:9). Dumnezeu Însuși S-a descoperit în trup ca să ne răscumpere (1Tim. 3:16).

Făgăduința nașterii Fiului ca Răscumpărătorul se găsește în multe pasaje ale Vechiului Testament. Iată câteva dintre ele:

„Eu îi voi fi Tată, şi el Îmi va fi fiu” (2Sam. 7:14).

„«Eu voi vesti hotărârea Lui»– zice Unsul – «DOMNUL Mi-a zis: ,Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născutʼ»” (Ps. 2:7).

„Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei (Tu M-ai pus în pântecele mamei- Menge, lb. germana)...”(Ps. 22:9-11).

„El Îmi va zice: «Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi stânca mântuirii mele!» Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului” (Ps. 89:26-27).

„Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanuel” (Isa. 7:14).

„Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»” (Isa. 9:6) – dar niciodată „Fiul veșnic”!

„Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel...” (Mica 5:2).

Acest lucru s-a întâmplat la împlinirea vremii. Astfel a scris Matei chiar în primul capitol: „Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise DOMNUL prin prorocul care zice: (Isa. 7:14) «Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I vor pune numele Emanuel» care, tălmăcit, înseamnă: «Dumnezeu este cu noi»” (Mat. 1:22-23).

În Luca 1 și 2 este descris în detaliu tot ceea ce privește nașterea Fiului lui Dumnezeu: „Îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus (evreiește – Iahșua)»”. ...„Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”. ...„Maria a zis: «Iată, roaba DOMNULUI; facă-mi-se după cuvintele tale!»”(Luca 1:30-31, 35, 38).

Un glas răsună: „Ascultați, popoare, toate!” Acesta este mo- mentul adevărului! Cine are urechi, să asculte ce spune Bisericilor Duhul: doar ceea ce este scris în Biblie este biblic, doar ceea ce a fost învățat și practicat de către apostoli este apostolic.

Formularea crezului trinitar, numit în mod greșit ca fiind „Crezul apostolic” și care a fost stabilit la Sinodul de la Niceea în anul 325 și la Sinodul de la Constantinopol în anul 381, nu are nimic în comun cu mărturisirea de credință biblică, cu adevărat apostolică a bisericii primare. La Sinodul de la Niceea, Fiul a fost declarat a doua persoană a dumnezeirii, iar la Sinodul de la Constantinopol, Duhul Sfânt a fost anunțat ca a treia persoană. La puțin timp după aceasta,Ieronim a inclus adăugirea corespunzătoare la vers. 7 din 1Ioan 5 în Vulgata, traducerea în limba latină a Bibliei, și anume: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt”. La trei sute de ani după apostoli nu mai rămăsese mult din învățăturile apostolilor.

În versiunile originale în ebraică și greacă, 1Ioan 5:7 afirmă doar: „Căci trei sunt care mărturisesc:” și apoi urmează „Duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei sunt una în mărturisirea lor. Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său” (vers. 8+9; Mat. 3:17; Mat. 17:5). Apostolul Petru a putut mărturisi: „Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt” (2Pet. 1:18).

Martin Luther a respins traducerea Vulgata. John Wycliffe, pe de altă parte, a tradus în limba engleză din Vulgata și de aceea textul adăugat se găsește și azi în Biblia King James. Deși este scris în nota de subsol că acest text despre trei în cer nu se regăsește în versiunile originale, această adăugire poate fi citită în toate traducerile care au la bază Vulgata. În traducerile în limba germană, fie că este vorba de Biblia Zürich din 1535, de exemplu, sau de Biblia Luther din 1543 sau de versiunile actuale, găsim reproducerea corectă a textului original – și pentru aceasta Îi mulțumim lui Dumnezeu.

Biblia este compusă din două testamente, Vechiul și Noul Testament. Nimic nu poate fi adăugat la un testament în care este exprimată ultima dorință; nimic nu mai poate fi modificat în el. Apostolul Pavel a scris: „Fraţilor, (vorbesc în felul oamenilor) un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuşi nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva” (Gal. 3:15).

La sfârșitul Noului Testament, în Apoc. 22:18-19 se găsește o dublă avertizare: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta”.

De la înființarea bisericilor creștine în secolul al patrulea, fiecare învățătură biblică a fost desființată și Isus Hristos, Răscumpărătorul, a fost făcut fără importanță. Niciun decret și nicio dogmă proclamată de Sinoade de-a lungul istoriei bisericii nu este biblică. Mai mult decât atât, în niciun loc din Biblie nu se amintește despre un reprezentant al lui Hristos sau vreun succesor al lui Petru. Biserica Catolică a interpretat în mod eronat cuvintele lui Isus din Mat. 16:18 și le-a aplicat în mod greșit papalității. Dar acolo DOMNUL Isus nu i-a spus lui Petru: „Pe tine voi zidi Biserica Mea”, ci „pe această piatră (stâncă) voi zidi Biserica Mea” – și stânca este Isus Hristos.

Un glas răsună: Ascultați, popoare, toate: nicio biserică de stat sau denominațiune nu este Biserica zidită de Isus Hristos, Răscumpărătorul, nici cea Catolică sau Ortodoxă, nici cea Coptă sau Caldeeană, nici cea Siriană sau Egipteană. Toate acestea sunt biserici creștine, dar nu sunt Biserica lui Isus Hristos. Biserica lui Isus este compusă doar din oameni care cred așa cum spune Sfânta Scriptură. Partea tragică este că fiecare biserică, inclusiv cea Anglicană și cea Lutherană, dă membrilor lor impresia că mântuirea le este garantată. Totuși, până în ziua de azi nicio biserică nu a mântuit pe nimeni. Dar toți oamenii din toate bisericile și religiile pot fi mântuiți prin credință în Isus Hristos, printr-o trăire personală a mântuirii și întoarcerii la Dumnezeu (Fapte 3:19). 

Împărați, monarhi și domnitori au hotărât religia țărilor lor. Și astfel lumea a fost împărțită pe religii: aici budism, acolo hinduism, șintoism; aici suniți, acolo șiiți, dincolo aleviți și alaviți; aici catolici, acolo protestanți. În Asia și Africa șefii de trib sunt cei ce stabilesc religia. Dar Dumnezeu nu este în nicio religie. Dumnezeu Însuși S-a descoperit doar în Isus Hristos și doar în Răscumpărătorul Îl putem întâlni noi pe Dumnezeu (2Cor. 5:19).

În bisericile creștine sacramentele au înlocuit credința mântuitoare în Isus Hristos, Răscumpărătorul, deși Biblia mărturisește lămurit despre o credință personală: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit” (Mar. 16:16).

Conform învățăturii bisericești, se presupune că stropirea sau turnarea apei pe fruntea pruncilor sau adulților ar fi nașterea din nou din apă și din Duh (Ioan 3:5), dar de fapt nu este așa. Stropirea datează din vremea lui Constantin, care în iulie 337, fiind pe patul de moarte, a fost stropit cu apă pe frunte de trei ori de către episcopul Eusebiu de Nicomidia, acesta fiind primul care a folosit formula trinitară „în Numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt”. Se spune că în acest fel a devenit Împăratul Constantin un creștin, deși el a chemat dumnezeul soare numit Sol până la sfârșitul vieții sale.

Cina DOMNULUI a fost interpretată total greșit deși este descrisă lămurit în 1Cor. 10:14-22: „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine”.

În Cuvântul lui Dumnezeu nu există scris absolut nimic despre o transformare a pâinii sau hostiei în trupul lui Hristos sau despre transformarea vinului în sângele lui Hristos. Dimpotrivă, DOMNUL nostru a spus: „Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu” (Mat. 26:29). Și în 1Cor. 11:23-34 se spune: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea DOMNULUI, până va veni El”. Reformatorul elvețian Huldrych Zwingli a respins doctrina transsubstanțierii în cursul jertfei euharistice și a prezentat cu claritate poziția biblică: „...Euharistia nu este altceva decât o negare a jertfei unice și a suferinței lui Isus Hristos și o idolatrie blestemată” (Catehismul de la Heidelberg, Întrebarea 80).

De fapt, Hristos nu trebuie să fie jertfit din nou de preot în fiecare zi, căci El S-a jertfit pe Sine o dată pentru totdeauna săvârșind o răscumpărare veșnică. Așa este scris în Cuvântul lui Dumnezeu: „Și a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:12). Amin.

„Cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu!” (Evrei 9:14).

„Prin această «voie» am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos o dată pentru totdeauna” (Evrei 10:10). Amin.

De asemenea, Biblia nu cunoaște nimic despre beatificarea morților (trecerea în categoria fericiților bisericii – nt.) sau canonizarea morților (trecerea în categoria sfinților bisericii – nt.). În predica de pe munte, (Mat. 5), DOMNUL Isus a dat nouă fericiri credincioșilor care sunt în viață; una din acestea este: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (vers. 8) etc. Pentru adevărații Săi urmași mai este valabil și astăzi: „Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud!” (Mat. 13:16).

„Atunci oricine va chema Numele DOMNULUI va fi mântuit” (Fapte 2:21).

„Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:6).

Astfel, fecioara Maria, care a găsit har înaintea lui Dumnezeu, a fost binecuvântată datorită credinței ei: „Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea DOMNULUI se vor împlini” (Luca 1:45). Deși aleasă să fie mama Răscumpărătorului, ea a avut nevoie să trăiască și botezul cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. Ea este amintită pentru ultima dată în Fapte 1:14, împreună cu cei 120 care erau adunați în odaia de sus pentru rugăciune: „Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui”. Formularea „mama lui Dumnezeu” nu există în Biblie. Elisaveta a spus: „Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica DOMNULUI meu?” (Luca 1:43).

Nicio învățătură, nicio practică, nimic din Biserica Imperială nu mai este în concordanță cu Dumnezeu și cu Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare învățătură a fost modificată și apoi frumos decorată cu citate biblice. Orice încercare de a explica sau justifica, precum aceasta: „Doar cei ce au ca mamă biserica, Îl pot avea pe Dumnezeu ca Tată”,este zadarnică. Biblia nu cunoaște nimic despre o ridicare la cer în trup a Mariei și nici despre apariții ale acesteia; dimpotrivă, Biblia mărturisește: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer” (Ioan 3:13). De asemenea Biblia nu a menționat niciodată nimic despre Maria ca fiind mijlocitoare. În ea se spune: „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” (1Tim. 2:5). La fel, nu se face nicio mențiune la Maria ca fiind apărătoare (avocat), ci se spune: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Apărător, Avocat), pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1Ioan 2:1-2). Amin.

Tragica dezvoltare și-a urmat cursul odată cu recunoașterea creștinismului ca biserică de stat. De la introducerea învățăturii trinitare, cuvintele din marea trimitere din Mat. 28:19 au fost transformate într-o formulă, și anume „în Numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt”, care este total străină Bibliei. De fapt, în acel verset este vorba despre Numele de legământ nou-testamentar în care Însuși Dumnezeu S-a descoperit ca Tatăl nostru în Fiul și prin Duhul Sfânt și în care trebuie să se boteze. Pentru Biserica lui Isus Hristos rămân valabile până azi următoarele: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele DOMNULUI Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl” (Col.3:17).

Apoi s-a pretins și evreilor să recunoască „Trinitatea”. Dar lor le era imposibil să accepte un Dumnezeu format din trei persoane pentru că prima poruncă ieșită din gura lui Dumnezeu a fost:

„Eu sunt DOMNUL Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor...” (Ex. 20:2-4). „Să ştii dar în ziua aceasta şi pune-ţi în inimă că numai DOMNUL este Dumnezeu, sus în cer şi jos pe pământ, şi că nu este alt Dumnezeu afară de El” (Deut: 4:39)

Introducerea mărturisirii trinitare a dus apoi și la persecuția evreilor. Ei au fost blestemați și stigmatizați ca ucigași ai lui Hristos și ai lui Dumnezeu. S-a proclamat sus și tare: „Ispășirea morții Celui Răstignit să cadă asupra lor!”. În anul 321 le-a fost interzisă ținerea Sabatului și în schimb li s-a impus să respecte duminica; sinagogele au fost transformate în grajduri de vite.

Diferența izbitoare dintre Biserica lui Isus Hristos și biserica recunoscută oficial în imperiu este demonstrată și de următoarea precizare consemnată în istoria bisericii: „Papa și împăratul ca pur- tători ai ordinii creștine mondiale” (Marea Istorie ilustrată a bisericii – pag. 74). „În puterea lui (a papei) sunt două săbii, și anume, ceaduhovnicească și cea laică – așa cum ne învață Evanghelia (Luca 22:38). Astfel ambele săbii aparțin autorității bisericii, duhovnicești și laice. Totuși cea dintâi trebuie să fie mânuită de biserică iar cea de a doua să fie cârmuită de biserică: prima în mâna preotului, a doua în mâna regilor și soldaților, dar cu împuternicirea și îngădu- ința preotului” (Marea Istorie ilustrată a bisericii – pag. 94).

Dați-vă seama ce înșelare groaznică: cele două săbii pe care un om le-a purtat cu el (Luca 22:36-38), menționate în legătură cu suferințele lui Hristos, au fost însușite în mod fraudulos ca o justificare pentru exercitarea puterii. Cum a fost posibil să se ajungă la concluzia că bisericii i-au fost date două săbii, și anume cea duhovnicească și cea pământească? De fapt în acel context Mântuitorul Însuși a spus că El urma să fie omorât ca un tâlhar: „Căci vă spun că trebuie să se împlinească cu Mine aceste cuvinte scrise: «El a fost pus în numărul celor fărădelege». Şi lucrurile privitoare la Mine sunt gata să se împlinească” (vers. 37).

Bisericii lui Hristos i-a fost dată doar „sabia Duhului” ca un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu: „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Ef. 6:17), dar niciodată o sabie pământească. Biserica lui Hristos nu a persecutat niciodată pe alții, ci mai degrabă a fost persecutată. Istoria dovedește aceasta.

DOMNUL le-a spus apostolilor: „Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: «Robul nu este mai mare decât stăpânul său». Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.” (Ioan 15:20). Mântuitorul nostru a adăugat încă o poruncă la cele zece porunci: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (Ioan 13:34).

Învățătura bisericii despre ,,cele două săbii” anulează porunca „Să nu ucizi” și face din ucidere o poruncă. Papii au folosit sabia laică, iar cei ce nu s-au supus au fost dați morții. Cine vrea să-și facă o idee despre aceasta, trebuie doar să citească discursul Papei Urban II ținut la Clermont în 27 noiembrie 1095, în care cere cruciaților să-i ucidă pe toți dușmanii. Cruciaților le era garantată iertarea păcatelor și absolvirea de orice pedeapsă ca urmare a acțiunilor lor. Când legiunile lor au capturat Ierusalimul în anul 1099, au fost omorâți zeci de mii de evrei, musulmani și alți locuitori. În cele șapte cruciade, între 1095 și 1272, au fost măcelăriți milioane de oameni. Creștinarea forțată, Inchiziția, persecutarea oamenilor de altă credință, arderea vrăjitoarelor, chiar și asasinarea miilor de hughenoți din Franța într-o singură noapte, și anume în 23 spre 24 august 1572, totul s-a făcut „în cinstea sfintei treimi”, „în numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt”. 

Un glas răsună: În toate perioadele au fost și treziri spirituale. Cei care au crezut într-adevăr conform Scripturii au fost întotdeauna în pericol să fie persecutați de către biserică și adesea au fost predați morții, fie că era vorba de biserica din Albisrieden, mișcarea valdensă, catarii, frații din Boemia și alții. Astfel, Jan Hus, căruia Cuvântul lui Dumnezeu i-a devenit foarte prețios, a fost ars pe rug în orașul Konstanz în 6 iulie 1415, în mijlocul râsetelor părinților Consiliului. Pământul a fost îmbibat cu sângele martirilor. Mărimea vinei pe care papii romani au adus-o asupra lor înșiși este fără egal pe pământ. „Și pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:24). La judecata de apoi, ei vor fi osândiți în fața celor pe care i-au ucis în număr mare.

În mesajul adresat primei epoci a bisericii din Apoc. 2:2, DOMNUL a lăudat Biserica Sa: „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi”.

În multe din epistolele sale și în special în îndemnurile adresate tesalonicenilor și lui Timotei, Pavel și-a exprimat îngrijorarea ca nu cumva să aibă loc o lepădare de adevărata credință. Apostolul a trebuit să mustre biserica din Corint: „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos. În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă Evanghelie pe care n-aţi primit-o, of, cum îl îngăduiţi de bine!” (2Cor. 11:3-4).

În Gal. 1:6-8, apostolul a rostit un blestem asupra tuturor celor care predică o altă evanghelie: „Dar, chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”. Aceasta este o problemă foarte, foarte serioasă.

Așa cum la începutul creației naturale, în grădina Eden, șarpele a semănat sămânța îndoielii față de Cuvântul pe care DOMNUL Dumnezeu îl spusese lui Adam, folosind argumentul, „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat...?” și dând naștere necredinței care a dus de fapt la amăgirea Evei, tot așa s-a întâmplat la sfârșitul epocii apostolice și după aceea, chiar până astăzi: îndoieli față de Cuvânt, necredință, nesupunere, lepădarea de credință a Bisericii: lepădarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu a fost pus sub semnul întrebării; au fost introduse interpretări și învățături personale. Oriunde s-a întâmplat așa ceva, orice închinare era în zadar, așa cum a trebuit DOMNUL să le spună iudeilor de atunci: „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: «Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti»” (Mar. 7:6-7). De asemenea și ceea ce le-a spus Isus cărturarilor care aveau propriile lor învățături, se aplică și astăzi: „Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi”...„Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu” (Ioan 8:45+47). Încă mai există două semințe duhovnicești diferite: „El le-a răspuns: «Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău»”   (Mat. 13:37-38).

Adevărata închinare poate veni doar dintr-o inimă înnoită și curată. DOMNUL nostru a spus: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.  Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”     (Ioan 4:23-24).  Oricine nu se închină călăuzit de Duhul Sfânt conform Cuvântului lui Dumnezeu, acela se roagă pe lângă Dumnezeu, nu lui Dumnezeu.

În 2 Tes. 2, Pavel a prezis deja lepădarea finală de credință și pe omul păcatului care o reprezintă: „Potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte «Dumnezeu» sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (vers. 4). „...şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună...” (vers. 10-11). Cei ce nu respectă și nu cred Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singurul adevăr valabil pentru ei înșiși și pentru Biserică sunt sortiți să creadă minciunile religioase.

Este de neînțeles ceea ce s-a întâmplat în epoca post-apostolică: bărbați care acum sunt venerați ca părinți ai bisericii și-au prezentat învățăturile lor înțesate cu păgânism și au găsit adepți. Așa-zișii părinți ai bisericii au fost personalități creștine, dar nu apostoli ai lui Isus Hristos. Niciunul dintre ei nu a avut o adevărată chemare divină.  Cei mai cunoscuți sunt Atanasiu, Augustin și Ieronim. Ei erau bărbați veniți din păgânismul grecesc, mulți neavând nici trăirea întoarcerii la Hristos; ei erau încă legați de superstiții și și-au introdus propriile lor idei în creștinism.

Începând cu anul 313, când împăratul Constantin a declarat în mod oficial creștinismul laicizat ca religie de stat, a avut loc o dezvoltare tragică. El i-a invitat pe episcopii diverselor direcții de credință la Sinodul de la Niceea, care s-a ținut între 20 mai și 25 iulie anul 325. În acel timp existau deja 127 de direcții creștine în țările care aparțineau Imperiului Roman. După discuții aprinse, sub președinția lui Atanasiu a fost formulat un crez trinitar complet nebiblic, deși nu toți au fost de acord cu el. Cu referire la Fiul lui Dumnezeu, se spune: „...Și întru Unul DOMN Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl…” (Părinții creștinismului, pag. 40).

Până acum Dumnezeu nu a zămislit, și cu atât mai puțin născut, un fiu veșnic. Niciodată nu a existat vreun fiu veșnic. În cei patru mii de ani ai Vechiului Testament, niciun proroc n-a vorbit despre un Tată în ceruri, cu atât mai puțin despre un Fiu, ci este menționat de peste patru mii de ori doar DOMNUL Dumnezeu – IaHVeH-Elohim. În epistole, începând cu Rom. 1:7, găsim în mod repetat salutul: „Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la DOMNUL Isus Hristos!”. Dar nici măcar o dată nu se spune: „...de la Dumnezeu Fiul” sau „...de la Dumnezeu Duhul Sfânt”. Pe cât de sigur s-a descoperit Dumnezeu Elohim Însuși ca DOMNUL/IaHVeH, a umblat în grădina Eden într-un chip vizibil și l-a creat pe Adam după chipul Său, pe atât de sigur S-a descoperit Același Dumnezeu ca Tată în cer, în singurul Lui Fiu pe pământ. De aceea a putut DOMNUL Isus să spună: „...cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl...” (Ioan 14:9). Dumnezeu Însuși S-a descoperit în trup ca să ne răscumpere (1Tim. 3:16).

Făgăduința nașterii Fiului ca Răscumpărătorul se găsește în multe pasaje ale Vechiului Testament. Iată câteva dintre ele:

„Eu îi voi fi Tată, şi el Îmi va fi fiu” (2Sam. 7:14).

„«Eu voi vesti hotărârea Lui»– zice Unsul – «DOMNUL Mi-a zis: ,Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născutʼ»” (Ps. 2:7).

„Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei (Tu M-ai pus în pântecele mamei- Menge, lb. germana)...”(Ps. 22:9-11).

„El Îmi va zice: «Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi stânca mântuirii mele!» Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului” (Ps. 89:26-27).

„Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanuel” (Isa. 7:14).

„Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»” (Isa. 9:6) – dar niciodată „Fiul veșnic”!

„Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel...” (Mica 5:2).

Acest lucru s-a întâmplat la împlinirea vremii. Astfel a scris Matei chiar în primul capitol: „Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise DOMNUL prin prorocul care zice:       (Isa. 7:14) «Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I vor pune numele Emanuel» care, tălmăcit, înseamnă: «Dumnezeu este cu noi»” (Mat. 1:22-23).

În Luca 1 și 2 este descris în detaliu tot ceea ce privește nașterea Fiului lui Dumnezeu: „Îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus (evreiește – Iahșua)»”. ...„Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”. ...„Maria a zis: «Iată, roaba DOMNULUI; facă-mi-se după cuvintele tale!»”        (Luca 1:30-31, 35, 38).

Un glas răsună: „Ascultați, popoare, toate!” Acesta este mo- mentul adevărului! Cine are urechi, să asculte ce spune Bisericilor Duhul: doar ceea ce este scris în Biblie este biblic, doar ceea ce a fost învățat și practicat de către apostoli este apostolic.

Formularea crezului trinitar, numit în mod greșit ca fiind „Crezul apostolic” și care a fost stabilit la Sinodul de la Niceea în anul 325 și la Sinodul de la Constantinopol în anul 381, nu are nimic în comun cu mărturisirea de credință biblică, cu adevărat apostolică a bisericii primare. La Sinodul de la Niceea, Fiul a fost declarat a doua persoană a dumnezeirii, iar la Sinodul de la Constantinopol, Duhul Sfânt a fost anunțat ca a treia persoană. La puțin timp după aceasta,  Ieronim a inclus adăugirea corespunzătoare la vers. 7 din 1Ioan 5 în Vulgata, traducerea în limba latină a Bibliei, și anume: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt”. La trei sute de ani după apostoli nu mai rămăsese mult din învățăturile apostolilor.

În versiunile originale în ebraică și greacă, 1Ioan 5:7 afirmă doar: „Căci trei sunt care mărturisesc:” și apoi urmează *„Duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei sunt una în mărturisirea lor.* Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său” (vers. 8+9; Mat. 3:17; Mat. 17:5). Apostolul Petru a putut mărturisi: „Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt” (2Pet. 1:18).

Martin Luther a respins traducerea Vulgata. John Wycliffe, pe de altă parte, a tradus în limba engleză din Vulgata și de aceea textul adăugat se găsește și azi în Biblia King James. Deși este scris în nota de subsol că acest text despre trei în cer nu se regăsește în versiunile originale, această adăugire poate fi citită în toate traducerile care au la bază Vulgata. În traducerile în limba germană, fie că este vorba de Biblia Zürich din 1535, de exemplu, sau de Biblia Luther din 1543 sau de versiunile actuale, găsim reproducerea corectă a textului original – și pentru aceasta Îi mulțumim lui Dumnezeu.

Biblia este compusă din două testamente, Vechiul și Noul Testament. Nimic nu poate fi adăugat la un testament în care este exprimată ultima dorință; nimic nu mai poate fi modificat în el. Apostolul Pavel a scris: „Fraţilor, (vorbesc în felul oamenilor) un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuşi nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva” (Gal. 3:15).

La sfârșitul Noului Testament, în Apoc. 22:18-19 se găsește o dublă avertizare: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta”.

De la înființarea bisericilor creștine în secolul al patrulea, fiecare învățătură biblică a fost desființată și Isus Hristos, Răscumpărătorul, a fost făcut fără importanță. Niciun decret și nicio dogmă proclamată de Sinoade de-a lungul istoriei bisericii nu este biblică. Mai mult decât atât, în niciun loc din Biblie nu se amintește despre un reprezentant al lui Hristos sau vreun succesor al lui Petru. Biserica Catolică a interpretat în mod eronat cuvintele lui Isus din Mat. 16:18 și le-a aplicat în mod greșit papalității. Dar acolo DOMNUL Isus nu i-a spus lui Petru: „Pe tine voi zidi Biserica Mea”, ci „pe această piatră (stâncă) voi zidi Biserica Mea” – și stânca este Isus Hristos. 

Un glas răsună: Ascultați, popoare, toate: nicio biserică de stat sau denominațiune nu este Biserica zidită de Isus Hristos, Răscumpărătorul, nici cea Catolică sau Ortodoxă, nici cea Coptă sau Caldeeană, nici cea Siriană sau Egipteană. Toate acestea sunt biserici creștine, dar nu sunt Biserica lui Isus Hristos. Biserica lui Isus este compusă doar din oameni care cred așa cum spune Sfânta Scriptură. Partea tragică este că fiecare biserică, inclusiv cea Anglicană și cea Lutherană, dă membrilor lor impresia că mântuirea le este garantată. Totuși, până în ziua de azi nicio biserică nu a mântuit pe nimeni. Dar toți oamenii din toate bisericile și religiile pot fi mântuiți prin credință în Isus Hristos, printr-o trăire personală a mântuirii și întoarcerii la Dumnezeu (Fapte 3:19). 

Împărați, monarhi și domnitori au hotărât religia țărilor lor. Și astfel lumea a fost împărțită pe religii: aici budism, acolo hinduism, șintoism; aici suniți, acolo șiiți, dincolo aleviți și alaviți; aici catolici, acolo protestanți. În Asia și Africa șefii de trib sunt cei ce stabilesc religia. Dar Dumnezeu nu este în nicio religie. Dumnezeu Însuși S-a descoperit doar în Isus Hristos și doar în Răscumpărătorul Îl putem întâlni noi pe Dumnezeu (2Cor. 5:19).

În bisericile creștine sacramentele au înlocuit credința mântuitoare în Isus Hristos, Răscumpărătorul, deși Biblia mărturisește lămurit despre o credință personală: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit” (Mar. 16:16).

Conform învățăturii bisericești, se presupune că stropirea sau turnarea apei pe fruntea pruncilor sau adulților ar fi nașterea din nou din apă și din Duh (Ioan 3:5), dar de fapt nu este așa. Stropirea datează din vremea lui Constantin, care în iulie 337, fiind pe patul de moarte, a fost stropit cu apă pe frunte de trei ori de către episcopul Eusebiu de Nicomidia, acesta fiind primul care a folosit formula trinitară „în Numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt”. Se spune că în acest fel a devenit Împăratul Constantin un creștin, deși el a chemat dumnezeul soare numit Sol până la sfârșitul vieții sale.

Cina DOMNULUI a fost interpretată total greșit deși este descrisă lămurit în 1Cor. 10:14-22: „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine”.

În Cuvântul lui Dumnezeu nu există scris absolut nimic despre o transformare a pâinii sau hostiei în trupul lui Hristos sau despre transformarea vinului în sângele lui Hristos. Dimpotrivă, DOMNUL nostru a spus: „Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu” (Mat. 26:29). Și în 1Cor. 11:23-34 se spune: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea DOMNULUI, până va veni El”. Reformatorul elvețian Huldrych Zwingli a respins doctrina transsubstanțierii în cursul jertfei euharistice și a prezentat cu claritate poziția biblică: „...Euharistia nu este altceva decât o negare a jertfei unice și a suferinței lui Isus Hristos și o idolatrie blestemată” (Catehismul de la Heidelberg, Întrebarea 80).

De fapt, Hristos nu trebuie să fie jertfit din nou de preot în fiecare zi, căci El S-a jertfit pe Sine o dată pentru totdeauna săvârșind o răscumpărare veșnică. Așa este scris în Cuvântul lui Dumnezeu: „Și a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:12). Amin.

„Cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu!” (Evrei 9:14).

„Prin această «voie» am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos o dată pentru totdeauna” (Evrei 10:10). Amin.

De asemenea, Biblia nu cunoaște nimic despre beatificarea morților (trecerea în categoria fericiților bisericii – nt.) sau canonizarea morților (trecerea în categoria sfinților bisericii – nt.). În predica de pe munte, (Mat. 5), DOMNUL Isus a dat nouă fericiri credincioșilor care sunt în viață; una din acestea este: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (vers. 8) etc. Pentru adevărații Săi urmași mai este valabil și astăzi: „Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud!” (Mat. 13:16).

„Atunci oricine va chema Numele DOMNULUI va fi mântuit” (Fapte 2:21).

„Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:6).

Astfel, fecioara Maria, care a găsit har înaintea lui Dumnezeu, a fost binecuvântată datorită credinței ei: „Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea DOMNULUI se vor împlini” (Luca 1:45). Deși aleasă să fie mama Răscumpărătorului, ea a avut nevoie să trăiască și botezul cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. Ea este amintită pentru ultima dată în Fapte 1:14, împreună cu cei 120 care erau adunați în odaia de sus pentru rugăciune: „Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui”. Formularea „mama lui Dumnezeu” nu există în Biblie. Elisaveta a spus: „Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica DOMNULUI meu?” (Luca 1:43).

Nicio învățătură, nicio practică, nimic din Biserica Imperială nu mai este în concordanță cu Dumnezeu și cu Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare învățătură a fost modificată și apoi frumos decorată cu citate biblice. Orice încercare de a explica sau justifica, precum aceasta: „Doar cei ce au ca mamă biserica, Îl pot avea pe Dumnezeu ca Tată”,  este zadarnică. Biblia nu cunoaște nimic despre o ridicare la cer în trup a Mariei și nici despre apariții ale acesteia; dimpotrivă, Biblia mărturisește: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer” (Ioan 3:13). De asemenea Biblia nu a menționat niciodată nimic despre Maria ca fiind mijlocitoare. În ea se spune: „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” (1Tim. 2:5). La fel, nu se face nicio mențiune la Maria ca fiind apărătoare (avocat), ci se spune: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Apărător, Avocat), pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1Ioan 2:1-2). Amin.

Tragica dezvoltare și-a urmat cursul odată cu recunoașterea creștinismului ca biserică de stat. De la introducerea învățăturii trinitare, cuvintele din marea trimitere din Mat. 28:19 au fost transformate într-o formulă, și anume „în Numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt”, care este total străină Bibliei. De fapt, în acel verset este vorba despre Numele de legământ nou-testamentar în care Însuși Dumnezeu S-a descoperit ca Tatăl nostru în Fiul și prin Duhul Sfânt și în care trebuie să se boteze. Pentru Biserica lui Isus Hristos rămân valabile până azi următoarele: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele DOMNULUI Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl” (Col.3:17).

Apoi s-a pretins și evreilor să recunoască „Trinitatea”. Dar lor le era imposibil să accepte un Dumnezeu format din trei persoane pentru că prima poruncă ieșită din gura lui Dumnezeu a fost:

„Eu sunt DOMNUL Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor...” (Ex. 20:2-4). „Să ştii dar în ziua aceasta şi pune-ţi în inimă că numai DOMNUL este Dumnezeu, sus în cer şi jos pe pământ, şi că nu este alt Dumnezeu afară de El” (Deut: 4:39)

Introducerea mărturisirii trinitare a dus apoi și la persecuția evreilor. Ei au fost blestemați și stigmatizați ca ucigași ai lui Hristos și ai lui Dumnezeu. S-a proclamat sus și tare: „Ispășirea morții Celui Răstignit să cadă asupra lor!”. În anul 321 le-a fost interzisă ținerea Sabatului și în schimb li s-a impus să respecte duminica; sinagogele au fost transformate în grajduri de vite.

Diferența izbitoare dintre Biserica lui Isus Hristos și biserica recunoscută oficial în imperiu este demonstrată și de următoarea precizare consemnată în istoria bisericii: „Papa și împăratul ca pur- tători ai ordinii creștine mondiale” (Marea Istorie ilustrată a bisericii – pag. 74). „În puterea lui (a papei) sunt două săbii, și anume, cea  duhovnicească și cea laică – așa cum ne învață Evanghelia (Luca 22:38). Astfel ambele săbii aparțin autorității bisericii, duhovnicești și laice. Totuși cea dintâi trebuie să fie mânuită de biserică iar cea de a doua să fie cârmuită de biserică: prima în mâna preotului, a doua în mâna regilor și soldaților, dar cu împuternicirea și îngădu- ința preotului” (Marea Istorie ilustrată a bisericii – pag. 94).

Dați-vă seama ce înșelare groaznică: cele două săbii pe care un om le-a purtat cu el (Luca 22:36-38), menționate în legătură cu suferințele lui Hristos, au fost însușite în mod fraudulos ca o justificare pentru exercitarea puterii. Cum a fost posibil să se ajungă la concluzia că bisericii i-au fost date două săbii, și anume cea duhovnicească și cea pământească? De fapt în acel context Mântuitorul Însuși a spus că El urma să fie omorât ca un tâlhar: „Căci vă spun că trebuie să se împlinească cu Mine aceste cuvinte scrise: «El a fost pus în numărul celor fărădelege». Şi lucrurile privitoare la Mine sunt gata să se împlinească” (vers. 37).

Bisericii lui Hristos i-a fost dată doar „sabia Duhului” ca un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu: „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Ef. 6:17), dar niciodată o sabie pământească. Biserica lui Hristos nu a persecutat niciodată pe alții, ci mai degrabă a fost persecutată. Istoria dovedește aceasta.

DOMNUL le-a spus apostolilor: „Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: «Robul nu este mai mare decât stăpânul său». Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.” (Ioan 15:20). Mântuitorul nostru a adăugat încă o poruncă la cele zece porunci: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (Ioan 13:34).

Învățătura bisericii despre ,,cele două săbii” anulează porunca „Să nu ucizi” și face din ucidere o poruncă. Papii au folosit sabia laică, iar cei ce nu s-au supus au fost dați morții. Cine vrea să-și facă o idee despre aceasta, trebuie doar să citească discursul Papei Urban II ținut la Clermont în 27 noiembrie 1095, în care cere cruciaților să-i ucidă pe toți dușmanii. Cruciaților le era garantată iertarea păcatelor și absolvirea de orice pedeapsă ca urmare a acțiunilor lor. Când legiunile lor au capturat Ierusalimul în anul 1099, au fost omorâți zeci de mii de evrei, musulmani și alți locuitori. În cele șapte cruciade, între 1095 și 1272, au fost măcelăriți milioane de oameni. Creștinarea forțată, Inchiziția, persecutarea oamenilor de altă credință, arderea vrăjitoarelor, chiar și asasinarea miilor de hughenoți din Franța într-o singură noapte, și anume în 23 spre 24 august 1572, totul s-a făcut „în cinstea sfintei treimi”, „în numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt”. 

Un glas răsună: În toate perioadele au fost și treziri spirituale. Cei care au crezut într-adevăr conform Scripturii au fost întotdeauna în pericol să fie persecutați de către biserică și adesea au fost predați morții, fie că era vorba de biserica din Albisrieden, mișcarea valdensă, catarii, frații din Boemia și alții. Astfel, Jan Hus, căruia Cuvântul lui Dumnezeu i-a devenit foarte prețios, a fost ars pe rug în orașul Konstanz în 6 iulie 1415, în mijlocul râsetelor părinților Consiliului. Pământul a fost îmbibat cu sângele martirilor. Mărimea vinei pe care papii romani au adus-o asupra lor înșiși este fără egal pe pământ. „Și pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:24). La judecata de apoi, ei vor fi osândiți în fața celor pe care i-au ucis în număr mare.