Vechiul Testament din Biblie a fost scris la început în limba ebraică. Ebraica a fost singura limbă de pe pământ în primii 1750 de ani, până la construirea turnului Babel (Gen. 11:6-7). În Gen. 14:13, Avraam a fost numit ,,evreul”. În Ex. 7:16, Moise i-a spus lui Faraon: „DOMNUL Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine să-ţi spun: «Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească în pustiu»...”. DOMNUL Isus a vorbit în evreiește după înălțarea Lui la cer – iată mărturia lui Pavel: ,,Am căzut cu toţii la pământ; şi eu am auzit un glas care-mi zicea în limba evreiască...”. (Fapt. 26:14). În limba ebraică, numele oamenilor și ale locurilor au adesea o semnificație care se pierde uneori la traducerea în alte limbi.

Vechiul Testament se încheie cu prorocul Maleahi care a trăit cu aproximativ 400 de ani înainte de Hristos. Până atunci cele cinci cărți ale lui Moise, prorocii și psalmii se găseau doar sub formă de suluri. De-abia în perioada cuprinsă între anii 300 și 200 înainte de Hristos au fost strânse împreună cele 39 de cărți ale Vechiului Testament. Sulurile separate au continuat totuși să circule. Între anii 1947 și 1956, au fost găsite în peștera de la Qumran de la Marea Moartă cele mai vechi suluri scrise de mână. Printre ele era și un sul în stare bună, lung de 7,3 metri, care conținea cartea lui Isaia, Psalmii și cartea lui Daniel. Acestea pot fi văzute în ,,Altarul Cărții” (Shrine of the Book) din Muzeul de Istorie al Israelului din Ierusalim. În Luca 24:44-45, Isus Hristos, DOMNUL și Mântuitorul nostru a accentuat această împărțire în trei părți - Legea lui Moise, Psalmii și prorocii: ,,... că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi”. Odată, în sinagoga din Nazaret, El a citit din sulul cărţii lui Isaia (Isa. 61:1) şi apoi a spus: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.” (Luca 4:16-21). De fapt, în acel timp s-au împlinit peste o sută de prorocii din Vechiul Testament, ele fiind o parte a planului de mântuire.

În jurul anului 250 după Hristos, Vechiul Testament ebraic a fost tradus în limba greacă veche de către cărturarii evrei din oraşul Alexandria în Egipt. Totuşi, cărturarii Torei din Israel nu recunosc această traducere, care este numită „Septuaginta LXX”. Chiar şi în traducerile timpurii se găsesc înţelesuri scumpe şi importante care nu mai pot fi recunoscute de cititor, dar care reies foarte uşor din textul ebraic. Acesta este motivul pentru care în această expunere va fi folosit, oricând va fi necesar, înţelesul original care reiese din textul ebraic. Chiar şi cei ce cunosc mai multe limbi trebuie să fie dependenţi de călăuzirea şi descoperirea Duhului lui Dumnezeu. Noi credem în deplina inspiraţie a Sfintei Scripturi care este dovedită prin însăşi armonia desăvârşită între Vechiul şi Noul Testament.

Noul Testament cu cele 27 de cărţi ale sale a venit la existenţă în decursul primelor secole creştine ca un „canon” – normă sau regulă. Chiar la începutul evangheliei sale, Luca a descris cum s-au petrecut lucrurile la început: „Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi...” (Luca 1:1) Din aceşti „mulţi” au rămas doar patru şi anume: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, ale căror însemnări au fost incluse în canonul biblic sub numele de „Evanghelii”. Ei au fost rânduiţi să lase generaţiilor următoare o descriere exactă a lucrurilor care s-au petrecut în viața lui Isus Hristos și a lucrărilor Sale ca parte a planului de mântuire. Fiecare Evanghelie are propria sa alcătuire. Prin diversitatea lor, ele compun un tablou cuprinzător al DOMNULUI şi Mântuitorului nostru, începând de la naştere şi până la înălţarea Sa.

Matei, de exemplu, prezintă imediat dovada că prin naşterea lui Hristos s-a împlinit prorocia din Isa. 7:14: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I vor pune numele Emanuel.” (Mat. 1:18-25). În cap. 2 vers. 1-6 el relatează despre naşterea Lui la Betleem şi accentuează împlinirea făgăduinţei din Mica 5: „Şi tu, Betleeme...din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel”.

Marcu începe cu două prorocii din Vechiul Testament care se referă la slujba lui Ioan Botezătorul, şi anume Isa. 40:3: „Glasul celui ce strigă în pustiu: «Pregătiţi calea DOMNULUI...»” şi Mal. 3:1: „Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu...”

Luca descrie chiar în primul capitol cum îngerul Gavril a venit la Zaharia în Templu, anunţându-i naşterea lui Ioan Botezătorul şi apoi acelaşi înger a venit la Maria anunţându-i naşterea Răscumpărătorului: „Îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele ISUS (Iahshua)»”. (Luca 1:30,31)

Ioan se întoarce la începutul începutului şi mărturiseşte: „La început era Cuvântul...” (Ioan 1:1), „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi...” (vers. 14)

Doar prin citirea tuturor celor patru Evanghelii se poate obţine o privire de ansamblu atotcuprinzătoare asupra vieţii şi lucrărilor, slujbei, suferinţelor şi morţii, învierii şi înălţării la cer a Răscumpărătorului nostru ca punct culminant al planului de mântuire, aşa cum a fost anunţat dinainte în Vechiul Testament.

Evangheliile au fost urmate de cartea „Faptele apostolilor” din Biserica primară, apoi au venit epistolele scrise de apostoli şi la sfârşit este „Apocalipsa (Descoperirea) lui Isus Hristos” care i-a fost dată apostolului Ioan în insula grecească, Patmos.

Iniţial, Evangheliile şi epistolele apostolilor erau citite şi date mai departe între comunităţile locale: „După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea”. (Col. 4:16) Propovăduirea a răsunat în întreaga lume aşa cum poruncise DOMNUL în marea trimitere.

Înainte de inventarea tiparului din secolul al XV-lea, textele erau transcrise de mână. Odată cu traducerea în alte limbi a venit şi împărţirea pe capitole şi apoi pe versetele alocate acestora. Trebuie subliniat încă o dată că nu se primeşte claritate prin compararea mai multor traduceri, ci doar prin Duhul lui Dumnezeu care cercetează lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1Cor. 2:10) şi călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Litera, Cuvântul scris trebuie să ne devină Cuvântul viu prin descoperire. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac (1Pet. 1:25, Isa. 40:8).

Vechiul Testament din Biblie a fost scris la început în limba ebraică. Ebraica a fost singura limbă de pe pământ în primii 1750 de ani, până la construirea turnului Babel (Gen. 11:6-7). În Gen. 14:13, Avraam a fost numit ,,evreul”. În Ex. 7:16, Moise i-a spus lui Faraon: „DOMNUL Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine să-ţi spun: «Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească în pustiu»...”. DOMNUL Isus a vorbit în evreiește după înălțarea Lui la cer – iată mărturia lui Pavel: ,,Am căzut cu toţii la pământ; şi eu am auzit un glas care-mi zicea în limba evreiască...”. (Fapt. 26:14). În limba ebraică, numele oamenilor și ale locurilor au adesea o semnificație care se pierde uneori la traducerea în alte limbi. 

Vechiul Testament se încheie cu prorocul Maleahi care a trăit cu aproximativ 400 de ani înainte de Hristos. Până atunci cele cinci cărți ale lui Moise, prorocii și psalmii se găseau doar sub formă de suluri. De-abia în perioada cuprinsă între anii 300 și 200 înainte de Hristos au fost strânse împreună cele 39 de cărți ale Vechiului Testament. Sulurile separate au continuat totuși să circule. Între anii 1947 și 1956, au fost găsite în peștera de la Qumran de la Marea Moartă cele mai vechi suluri scrise de mână. Printre ele era și un sul în stare bună, lung de 7,3 metri, care conținea cartea lui Isaia, Psalmii și cartea lui Daniel. Acestea pot fi văzute în ,,Altarul Cărții” (Shrine of the Book) din Muzeul de Istorie al Israelului din Ierusalim. În Luca 24:44-45, Isus Hristos, DOMNUL și Mântuitorul nostru a accentuat această împărțire în trei părți - Legea lui Moise, Psalmii și prorocii: ,,... că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi”. Odată, în sinagoga din Nazaret, El a citit din sulul cărţii lui Isaia (Isa. 61:1) şi apoi a spus: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.” (Luca 4:16-21). De fapt, în acel timp s-au împlinit peste o sută de prorocii din Vechiul Testament, ele fiind o parte a planului de mântuire.

În jurul anului 250 după Hristos, Vechiul Testament ebraic a fost tradus în limba greacă veche de către cărturarii evrei din oraşul Alexandria în Egipt. Totuşi, cărturarii Torei din Israel nu recunosc această traducere, care este numită „Septuaginta LXX”. Chiar şi în traducerile timpurii se găsesc înţelesuri scumpe şi importante care nu mai pot fi recunoscute de cititor, dar care reies foarte uşor din textul ebraic. Acesta este motivul pentru care în această expunere va fi folosit, oricând va fi necesar, înţelesul original care reiese din textul ebraic. Chiar şi cei ce cunosc mai multe limbi trebuie să fie dependenţi de călăuzirea şi descoperirea Duhului lui Dumnezeu. Noi credem în deplina inspiraţie a Sfintei Scripturi care este dovedită prin însăşi armonia desăvârşită între Vechiul şi Noul Testament. 

Noul Testament cu cele 27 de cărţi ale sale a venit la existenţă în decursul primelor secole creştine ca un „canon” – normă sau regulă. Chiar la începutul evangheliei sale, Luca a descris cum s-au petrecut lucrurile la început: „Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi...” (Luca 1:1) Din aceşti „mulţi” au rămas doar patru şi anume: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, ale căror însemnări au fost incluse în canonul biblic sub numele de „Evanghelii”. Ei au fost rânduiţi să lase generaţiilor următoare o descriere exactă a lucrurilor care s-au petrecut în viața lui Isus Hristos și a lucrărilor Sale ca parte a planului de mântuire. Fiecare Evanghelie are propria sa alcătuire. Prin diversitatea lor, ele compun un tablou cuprinzător al DOMNULUI şi Mântuitorului nostru, începând de la naştere şi până la înălţarea Sa.

Matei, de exemplu, prezintă imediat dovada că prin naşterea lui Hristos s-a împlinit prorocia din Isa. 7:14: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I vor pune numele Emanuel.” (Mat. 1:18-25). În cap. 2 vers. 1-6 el relatează despre naşterea Lui la Betleem şi accentuează împlinirea făgăduinţei din Mica 5: „Şi tu, Betleeme...din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel”.

Marcu începe cu două prorocii din Vechiul Testament care se referă la slujba lui Ioan Botezătorul, şi anume Isa. 40:3: „Glasul celui ce strigă în pustiu: «Pregătiţi calea DOMNULUI...»” şi Mal. 3:1: „Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu...”

Luca descrie chiar în primul capitol cum îngerul Gavril a venit la Zaharia în Templu, anunţându-i naşterea lui Ioan Botezătorul şi apoi acelaşi înger a venit la Maria anunţându-i naşterea Răscumpărătorului: „Îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele ISUS (Iahshua)»”. (Luca 1:30,31)

Ioan se întoarce la începutul începutului şi mărturiseşte: „La început era Cuvântul...” (Ioan 1:1), „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi...” (vers. 14)

Doar prin citirea tuturor celor patru Evanghelii se poate obţine o privire de ansamblu atotcuprinzătoare asupra vieţii şi lucrărilor, slujbei, suferinţelor şi morţii, învierii şi înălţării la cer a Răscumpărătorului nostru ca punct culminant al planului de mântuire, aşa cum a fost anunţat dinainte în Vechiul Testament.

Evangheliile au fost urmate de cartea „Faptele apostolilor” din Biserica primară, apoi au venit epistolele scrise de apostoli şi la sfârşit este „Apocalipsa (Descoperirea) lui Isus Hristos” care i-a fost dată apostolului Ioan în insula grecească, Patmos.

Iniţial, Evangheliile şi epistolele apostolilor erau citite şi date mai departe între comunităţile locale: „După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea”. (Col. 4:16) Propovăduirea a răsunat în întreaga lume aşa cum poruncise DOMNUL în marea trimitere.

Înainte de inventarea tiparului din secolul al XV-lea, textele erau transcrise de mână. Odată cu traducerea în alte limbi a venit şi împărţirea pe capitole şi apoi pe versetele alocate acestora. Trebuie subliniat încă o dată că nu se primeşte claritate prin compararea mai multor traduceri, ci doar prin Duhul lui Dumnezeu care cercetează lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1Cor. 2:10) şi călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Litera, Cuvântul scris trebuie să ne devină Cuvântul viu prin descoperire. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac (1Pet. 1:25, Isa. 40:8).