:: Free People's mission

Scriptura nu poate fi desfiinţată

« »

În ciuda chemării lor dumnezeieşti, bărbaţii lui Dumnezeu au rămas totuşi oameni, deşi au fost numiţi dumnezei (Ps. 82:6; Ioan 10:34). Partea divină din ei era Cuvântul, prin care ei s-au făcut părtaşi firii dumnezeieşti, cum este şi cazul nostru (2 Pet. 1:3-11). Imediat după această afirmaţie, Domnul a spus: „ … Scriptura nu poate fi desfiinţată” (Ioan. 10:35). Într-adevăr, Scriptura nu poate fi desfiinţată niciodată. Chemările şi alegerea mai dinainte din partea lui Dumnezeu sunt finale, ireversibile şi valabile pentru totdeauna – aşa învaţă Sfânta Scriptură (Rom. 8:28-39; Ef.1; ş.a.). Scriptura nu putea fi desfiinţată pentru că Noe a băut odată prea mult vin (Gen. 9). Noe a căpătat milă înaintea lui Dumnezeu, aşa este scris, şi asta este ceea ce contează. El a rămas propovăduitorul neprihănirii. El putea fi respins şi batjocorit, dar nimeni nu-i putea spune să se dea la o parte. Domnul însuşi a propovăduit în Locuinţa morţilor celor ce n-au crezut mesajul lui Noe şi au rămas neascultători. Fiii lui Dumnezeu erau printre ei (Gen. 6). În locuinţa morţilor a fost prea târziu ca sufletele lor să mai fie mântuite (1 Pet. 3:18-22). Aşa vorbeşte Domnul: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului…” (Luca 17:26).

Lui Avraam nu i s-ar fi putut porunci să se dea de-o parte pentru că a fost cu Agar şi după aceea s-a căsătorit cu Chetura. Scriptura spune: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri…înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care învie morţii…”(Rom. 4:17).

Scriptura n-a putut fi desfiinţată când Moise şi-a luat ca soţie o femeie etiopiană. Maria şi Aaron nu aveau nici un drept să vorbească împotriva fratelui lor, Moise (Num. 12:1). La fel şi Core, Datan şi Abiram – batjocoritorii – nu aveau dreptul să-i ceară lui Moise să se dea la o parte şi să influenţeze întreaga biserică pentru a se întoarce împotriva lui şi a provoca o dezbinare (Num. 16). Scriptura nu a putut fi desfiinţată pentru că David a preacurvit. Dumnezeu nu spusese nimic în lege despre poligamie. El doar a spus: „Dacă-i va lua o altă nevastă…” (Exod 21:10). Domnul a mai spus: „Dacă un om, care are două neveste…” (Deut. 21:15). Dar apoi El a spus: „Dacă se va găsi un bărbat culcat cu o femeie măritată, să moară amândoi…” (Deut. 22:22). Căsătoria se află sub protecţia directă a lui Dumnezeu, la fel şi familia. David a preacurvit şi conform legii ar fi trebuit ucis cu pietre împreună cu Batşeba. David a călcat două porunci: „Să nu ucizi” şi „Să nu preacurveşti”. David a fost un preacurvar pentru că a luat nevasta lui Urie şi a fost un ucigaş pentru că l-a ucis pe soţul ei. Mulţumiri lui Dumnezeu că mie nu mi se potriveşte niciunul dintre aceste exemple.

Scriptura nu a putut fi desfiinţată. David a rămas un proroc, David a rămas împărat şi tot ceea ce a spus el ca proroc prin Duhul s-a împlinit şi se va împlini. În orice caz, rămâne pentru totdeauna adevărat că Dumnezeu a făcut pentru Adam numai o singură Eva, şi aşa cum scrie Pavel: „ … fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei” (1 Cor. 7). Cine ar îndrăzni să-l condamne pe David şi să refuze să citească Psalmii, câtă vreme este scris: „Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!” (Ps. 32:2)? Iertarea tuturor călcărilor de lege este atât de desăvârşită, încât Domnul nu-şi mai aduce aminte de păcate. A pune pe cineva la stâlpul infamiei din pricina călcărilor sale de lege, înseamnă a-l huli pe Dumnezeu şi a călca în picioare sângele Mielului, sângele Noului Legământ, şi a-L face de ruşine pe Hristos cel răstignit.

În viaţa firească nici chiar slujitorii lui Dumnezeu n-au reuşit întotdeauna să facă voia bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu. Uneori s-a făcut voia îngăduită a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Cuvântul pe care l-au primit ei şi pe care ni l-au lăsat nouă este acum şi pentru totdeauna Cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu. Dumnezeu, care ştie toate lucrurile, a ales atunci când şi-a chemat slujitorii. Lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, i S-a dat titlul de onoare „Fiul lui David”. Cine-ar îndrăzni să pună la îndoială hotărârile lui Dumnezeu? O asemenea persoană fie că este stăpânită de duhuri rele, fie că este lepădată de Dumnezeu. Despre astfel de dispreţuitori se vorbeşte în Fapte 13:41: „Uitaţi-vă, dispreţuitorilor, miraţi-vă şi pieriţi; căci în zilele voastre, am să fac o lucrare…”. Lucrul important astăzi este lucrarea lui Dumnezeu, chiar dacă duşmanul face tot ce poate pentru a i se împotrivi. Isus a biruit totul. El nu va lăsa ca porţile Locuinţei morţilor să biruiască adevărata Biserică. Dispreţuitorii vor găsi totdeauna ceva de care să se lege; ei vor încerca să provoace o răscoală împotriva celor ce au o slujbă dată de Dumnezeu. Ei se vor furişa în Biserica chemată afară (Gal. 2:4) şi vor pretinde că au şi ei o slujbă.

Chiar şi în ziua de azi ei spun: „Toată biserica este sfântă. Fiecare frate are o chemare. Toţi au o slujbă”. Ei îi acuză pe cei puşi de Dumnezeu spunând: „De unde ai tu această autoritate? Tu arunci praf în ochii oamenilor”. Dar lucrurile stau exact invers. O chemare dumnezeiască include ceea ce i s-a spus apostolului Pavel: „ … căci M-am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor, pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor, pe care Mă vei vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor, la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Fapte 26:16-18).

Împăraţii lumii sunt răsturnaţi şi puşi de Dumnezeu (Dan. 2:21: „El schimbă vremurile şi împrejurările, El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi.”). Dar oamenii rânduiţi pentru domeniul duhovnicesc sunt puşi numai de El. Un slujitor al lui Dumnezeu trebuie să facă ce a fost însărcinat, indiferent dacă aceasta îi aduce cinste sau ruşine. Pentru unii noi suntem „o mireasmă a lui Hristos spre viaţă”, pentru ceilalţi „o mireasmă de la moarte spre moarte” (2 Cor. 2:14-17). Chiar şi Domnul şi Învăţătorul nostru a fost rânduit spre ridicarea unora şi spre prăbuşirea altora şi să fie un semn care va stârni împotrivire, şi prin care vor fi descoperite gândurile inimilor (Luca 2:34-35). Fiecare trebuie să-şi ducă mântuirea până la capăt, cu frică şi cutremur (Fil. 2:12). Următorul lucru este valabil pentru aleşi, fără excepţie: „nimic nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 8). La fel se potriveşte şi ceea ce scrie apostolul: „Pavel, rob al lui Dumnezeu, şi apostol al lui Isus Hristos, potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu…” (Tit. 1:1). Sarcina primară este de a propovădui tuturor neamurilor evanghelia veşnică a lui Isus Hristos, care cuprinde tot ceea ce aparţine Împărăţiei lui Dumnezeu. La fel de importantă este credinţa aleşilor care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 3).

Este dureros dacă oameni din cadrul mesajului timpului de sfârşit nu cred aşa cum zice Scriptura, ci ţin mai degrabă de părerile lor personale şi de descoperirile deosebite pe care le dau mai departe. Relatări de viaţă, povestiri de vânătoare, etc., nu au nimic în comun cu Cuvântul făgăduit pentru timpul acesta, în schimb, acestea fac parte din cultul unui om, prezentări dedicate unui om.

Cruci din lemn, bomboane şi bucăţi de stofă sunt împărţite pentru că ar fi avut, chipurile, o legătură cu prorocul – aceste lucruri sunt superstiţii şi pot fi asemănate cu cultul moaştelor care se practică în anumite biserici, dar nu au nimic în comun cu evanghelia lui Isus Hristos. Noi încadrăm slujba fratelui Branham la locul ei biblic şi ne distanţăm de orice grupare care se referă la el, dar nu rămâne în Cuvânt.

Nu există nici o făgăduinţă în Scriptură care să susţină învăţătura că fratele Branham va avea o slujbă într-un cort. Mai mult, învăţătura care spune că Domnul deja a coborât ca Înger al legământului, conform Apoc. 10, nu este adevărată, şi la fel de neadevărate sunt toate învăţăturile stricate despre tunete, etc., care circulă pretutindeni. Venirea Domnului, fie ca Mire (Mat. 25:1-13), fie ca Fiul omului (Mat. 25:31-36), fie ca Îngerul legământului (Apoc. 10:1-7) este întotdeauna în legătură cu realitatea şi cu prezenţa lui personală, trupească (parousia). La fiecare venire, lucrurile s-au întâmplat şi se vor întâmpla exact aşa cum sunt descrise în contextul respectiv, până la venirea Domnului Dumnezeu când El îşi va pune picioarele pe Muntele măslinilor (Zah. 14:4: „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate spre miazăzi.”).

Dacă este neglijat Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ceea ce se cheamă „Glasul lui Dumnezeu” („Voice of God”) nu mai poate niciodată să fie glasul lui Dumnezeu. Dumnezeu Şi-a exprimat gândurile Sale despre mântuire în Cuvântul Lui. De ce n-au nimic de relatat despre anii 1965-1985 oamenii care s-au pus singuri într-o poziţie de conducere? N-a făcut Dumnezeu nimic în toată perioada aceea? N-a mai început nimic până în 1985? Domnul Şi-a luat prorocul, dar, înainte de aceasta, El s-a îngrijit ca mesajul să fie dus mai departe fără nici o întrerupere. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască lucrul acesta?

N-are nici un sens să împodobim mormântul costisitor al prorocului, cu piramida sa frumoasă, şi să aranjăm locuri de pelerinaj, şi în tot acest timp să nu ţinem seama de ceea ce face Dumnezeu în prezent. N-au împodobit cărturarii şi fariseii de odinioară mormintele prorocilor? Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu ţin seama de ceea ce a spus Domnul Însuşi despre cei chemaţi şi trimişi de El: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte…” (Luca 10:16).

Noi suntem aproape de destinaţia noastră. Despre jertfele din Vechiul Testament este scris că „nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvârşirea cerută de cugetul lui” (Evrei 9:9). Despre jertfa desăvârşită a lui Isus Hristos pe crucea Golgotei citim: „căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Evrei 10:14).

„ … faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând. Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi” (Fil. 2:2-3).

„ … alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta dar să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi; şi dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă” (Fil 3:14-15).

„Să luăm dar bine seama, ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu” (Evrei 4:1).

„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoc. 3:21).

Oricine recunoaşte profeţiile biblice care se împlinesc astăzi şi-şi dă seama de importanţa evenimentelor curente şi a schimbărilor mondiale va ajunge la concluzia că suntem foarte aproape de destinaţie. Dacă privim cu atenţie evenimentele curente, Israelul, apoi lumea islamică şi de asemenea procesului de unificare religioasă ca şi cel de unire politică a Europei, globalizarea şi guvernarea mondială şi nu în cele din urmă la Roma – nu ne mai rămâne decât să ne uităm în sus, pentru că Domnul nostru a spus: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” (Luca 21:28-36).