De Paşte 1974 am inaugurat clădirea bisericii noastre, care a devenit un loc al binecuvântării pentru mii de oameni din Europa şi din întreaga lume. Nu este o catedrală, seamănă mai degrabă cu staulul din Betleem, decât cu o clădire sfântă cu turle. Având în vedere apropiata revenire a lui Hristos, noi am dorit doar un loc în care să ne putem aduna şi în care nu ceea ce se vede contează, ci lăuntrul credincioşilor, care formează templul duhovnicesc al lui Dumnezeu, în care Domnul ar trebui să-şi găsească plăcerea, după cum este scris: “...Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: “Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.” (2 Corinteni 6:16).

Pe la mijlocul anilor ’70, fraţii din cadrul mesajului din SUA şi Canada au început să pună accent pe anul 1977 ca fiind cel al răpirii. Din nou credinciosul Domn mi-a vorbit la timpul potrivit direct din cer, arătându-mi că nimeni nu poate cunoaşte ziua sau ora venirii Sale. Era într-o frumoasă zi de septembrie, anul 1975, când umbra serii începea să coboare. Tocmai veneam din spatele bisericii, când, deodată, vocea poruncitoare, care totdeauna vine de sus şi din dreapta, mi-a vorbit din nou. De la primul cuvânt m-am oprit cu respect şi am ascultat ce mi se spunea: “Slujitorul Meu, mergi pe proprietatea vecină şi dedică-Mi pământul de lângă ea, căci trebuie pregătite dormitoare. Oamenii care vor veni din toate naţiunile au nevoie de cazare.” M-am întors, am trecut prin mica poartă care duce spre supermagazin, am intrat pe pământul proprietăţii vecine, am îngenuncheat printre tufişuri şi l-am dedicat Domnului. Curând prima clădire a fost construită pe proprietatea care măsoară acum aproape un hectar.

Pe când prima clădire era aproape terminată, fratele Schmidt s-a apropiat de mine şi a spus, arătând spre ea: “Frate Frank, o singură clădire nu este de ajuns nici pentru jumătate din oaspeţii care vor veni.” Această afirmaţie a căzut adânc în inima mea şi m-am gândit mult la ea. După câteva zile, am deschis Biblia într-o dimineaţă şi ochii mi-au căzut pe pasajul din 2 Cronici 14, unde scrie: “...Au zidit dar, şi au izbutit” (vers. 7b). În Biblia germană acest pasaj este la plural: “Au zidit clădiri...”. Am citit textul din nou şi am îngenuncheat, ştiind cu siguranţă că Domnul a vrut să-mi vorbească. De data aceasta nu a fost o voce audibilă, ci ceva vorbea în inima mea: “Ridică două clădiri asemănătoare!” şi aşa am şi făcut. Prin credinţă şi cu ajutorul fraţilor, am ridicat două clădiri misionare în anii 1977 şi 1978. La începutul anilor ’90 am putut construi clădirea tipografiei. Putem găzdui până la 300 de oaspeţi şi putem servi masa în cantină la 400 de persoane odată. Lucrarea misionară s-a răspândit, însoţită vizibil de binecuvântările Celui Atotputernic. Nimeni nu a auzit vreodată menţionându-se banii. Toţi oaspeţii care vin, sunt găzduiţi şi nu trebuie să plătească nimic pentru cazare sau masă. De asemenea, pentru cărţile, broşurile, casetele audio sau video trimise în toată lumea, nimeni nu a trebuit să plătească nimic.

De Paşte 1974 am inaugurat clădirea bisericii noastre, care a devenit un loc al binecuvântării pentru mii de oameni din Europa şi din întreaga lume. Nu este o catedrală, seamănă mai degrabă cu staulul din Betleem, decât cu o clădire sfântă cu turle. Având în vedere apropiata revenire a lui Hristos, noi am dorit doar un loc în care să ne putem aduna şi în care nu ceea ce se vede contează, ci lăuntrul credincioşilor, care formează templul duhovnicesc al lui Dumnezeu, în care Domnul ar trebui să-şi găsească plăcerea, după cum este scris: “...Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: “Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.” (2 Corinteni 6:16).

Pe la mijlocul anilor ’70, fraţii din cadrul mesajului din SUA şi Canada au început să pună accent pe anul 1977 ca fiind cel al răpirii. Din nou credinciosul Domn mi-a vorbit la timpul potrivit direct din cer, arătându-mi că nimeni nu poate cunoaşte ziua sau ora venirii Sale. Era într-o frumoasă zi de septembrie, anul 1975, când umbra serii începea să coboare. Tocmai veneam din spatele bisericii, când, deodată, vocea poruncitoare, care totdeauna vine de sus şi din dreapta, mi-a vorbit din nou. De la primul cuvânt m-am oprit cu respect şi am ascultat ce mi se spunea: “Slujitorul Meu, mergi pe proprietatea vecină şi dedică-Mi pământul de lângă ea, căci trebuie pregătite dormitoare. Oamenii care vor veni din toate naţiunile au nevoie de cazare.” M-am întors, am trecut prin mica poartă care duce spre supermagazin, am intrat pe pământul proprietăţii vecine, am îngenuncheat printre tufişuri şi l-am dedicat Domnului. Curând prima clădire a fost construită pe proprietatea care măsoară acum aproape un hectar.

Pe când prima clădire era aproape terminată, fratele Schmidt s-a apropiat de mine şi a spus, arătând spre ea: “Frate Frank, o singură clădire nu este de ajuns nici pentru jumătate din oaspeţii care vor veni.” Această afirmaţie a căzut adânc în inima mea şi m-am gândit mult la ea. După câteva zile, am deschis Biblia într-o dimineaţă şi ochii mi-au căzut pe pasajul din 2 Cronici 14, unde scrie: “...Au zidit dar, şi au izbutit” (vers. 7b). În Biblia germană acest pasaj este la plural: “Au zidit clădiri...”. Am citit textul din nou şi am îngenuncheat, ştiind cu siguranţă că Domnul a vrut să-mi vorbească. De data aceasta nu a fost o voce audibilă, ci ceva vorbea în inima mea: “Ridică două clădiri asemănătoare!” şi aşa am şi făcut. Prin credinţă şi cu ajutorul fraţilor, am ridicat două clădiri misionare în anii 1977 şi 1978. La începutul anilor ’90 am putut construi clădirea tipografiei. Putem găzdui până la 300 de oaspeţi şi putem servi masa în cantină la 400 de persoane odată. Lucrarea misionară s-a răspândit, însoţită vizibil de binecuvântările Celui Atotputernic. Nimeni nu a auzit vreodată menţionându-se banii. Toţi oaspeţii care vin, sunt găzduiţi şi nu trebuie să plătească nimic pentru cazare sau masă. De asemenea, pentru cărţile, broşurile, casetele audio sau video trimise în toată lumea, nimeni nu a trebuit să plătească nimic.