Această stare ca de paradis nu putea continua fără ca vrăjmaşul să nu acţioneze, aşa cum s-a întâmplat cu Iov, când i s-a permis să aducă asupra lui o mare nenorocire. Dar Dumnezeu acum, ca şi atunci, a restituit îndoit (Iov 42:10,11; Iacov 5:7-11). Dacă ne uităm la exemplele din Scriptură, vedem că Satan a fost întotdeauna împotriva celor ce purtau Cuvântul lui Dumnezeu. S-a întâmplat exact aşa cum zice Scriptura: “Loveşte pe păstor şi se vor risipi oile” (Zaharia 13:7) şi de asemenea “Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 23:31). Proorocii şi slujitorii lui Dumnezeu au trebuit să treacă prin multe încercări şi prigoane (Evrei 11:32-40). De la neprihănitul Abel până la proorocul Zaharia, ei au trebuit să îndure mânia vrăjmaşului. Satan, domnitorul acestei lumi a întunericului, nu poate suporta influenţa divină a Cuvântului şi vrăjmaşul este un ucigaş de la început, un mincinos şi un distrugător. Începând cu Cain sămânţa lui a încercat să ucidă sămânţa lui Dumnezeu şi s-o distrugă. El începe cu cei căsătoriţi, continuă cu familiile şi merge până la Biserică şi la toată lucrarea lui Dumnezeu. Chiar toată creaţia suspină şi suferă după căderea în păcat (Romani 8:19-22), aşa că Dumnezeu va trebui la sfârşit să facă toate lucrurile noi (Apocalipsa 21:5).

Dacă vrăjmaşul nu poate ucide trupul, el va ucide reputaţia prin răspândirea de minciuni, căci el este pârâşul fraţilor. Vrăjmaşul va ataca întotdeauna cu “este scris”, dar răsuceşte Cuvântul, aşa cum a făcut-o atunci când L-a ispitit pe Domnul nostru (Matei 4:1-11). El foloseşte Scriptura, dar foloseşte întotdeauna propria lui interpretare a acesteia. Orice afirmaţie inspirată de el poate fi ca o injecţie mortală. Otrava şarpelui stă în limbile înşelătoare de care el abuzează şi gâtul unor astfel de oameni este un mormânt deschis, cum este scris în Romani 3:13-18. Iacov descrie limba ca pe un rău care nu se poate înfrâna şi pe care nimeni nu a putut s-o îmblânzească (Iacov 3:1-12). Vrăjmaşul face totul cu intenţia de a distruge credibilitatea celui ce poartă Cuvântul divin şi de a produce vrăjmăşie. Întotdeauna a fost la fel: duşmanul îi va zăpăci pe cei ce privesc la un om, vor găsi ceva de care să se poticnească şi mai târziu vor întoarce toată povestea ca să se scuze. Când Isus mergea pe drumul spre Ghetsimani, a spus: “în noaptea aceasta toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire...” (Matei 26:31). Desigur, cei ce au primit o legătură personală cu Domnul şi Mântuitorul lor printr-o slujbă rânduită de Dumnezeu, vor rezista până la capăt şi vor găsi drumul înapoi, chiar şi după ce a avut loc atacul celui rău. Ei ştiu că Satan este cel ce distruge şi ei nu merg alături de lucrarea lui distrugătoare.

Ceea ce s-a întâmplat în grădina Eden se poate repeta cu bărbaţii lui Dumnezeu. Satan a influenţat-o pe Eva şi ea l-a înşelat pe Adam al ei, cel căruia Domnul Dumnezeu îi vorbise direct şi personal. Vrăjmaşul ştie cum să acţioneze. El începe cu ceea ce a spus Dumnezeu, apoi o răsuceşte şi o întoarce exact în sensul opus, folosind propriile lui argumente. De aceea l-a mustrat Dumnezeu pe Adam, “Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale...” (Genesa 3:17). Dacă cineva nu este căsătorit, luaţi de exemplu pe Iosif, căruia o femeie i-a spus – putea fi chiar doamna Potifar cu reputaţia şi influenţa ei – “Culcă-te cu mine!”, apoi să tragă haina de pe el ca să întoarcă toată povestea împotriva lui. Pentru că ţinea în mână dovada, minciuna ei a fost crezută foarte uşor (Genesa 39). Tot restul se potriveşte cu situaţia de ansamblu.

Aşa a fost de la început că Dumnezeu a permis să se întâmple în viaţa slujitorilor Săi lucruri pe care noi nu le putem înţelege. Moise şi-a luat o nevastă etiopiană şi sora lui, proorociţa Maria, a crezut că face bine să se plângă împotriva acestui lucru; şi a fost lovită cu lepră. Domnul Dumnezeu le-a cerut ei şi lui Aaron să vină la cortul întâlnirii, ca să poată auzi adevărul direct de la Dumnezeu (Numeri 12). În Deuteronom 34:10 ni se spune: “în Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă”. Samson, un răspuns la rugăciune, un fiu făgăduit, dedicat lui Dumnezeu din pântecele mamei lui, s-a dus la Gaza, în ţara Filistenilor şi a intrat la o curvă. Şi asta după ce Duhul lui Dumnezeu începuse să-l mişte! (Judecători cap.13-16). Chiar şi David a făcut ceva ce noi nu putem înţelege. A comis adulter, luând nevasta lui Urie, şi chiar a pus să fie omorât bărbatul ei, devenind astfel un ucigaş (2 Samuel 11). Acest lucru nu a plăcut Domnului. Dar noi încă citim Psalmii şi Isus Hristos este numit Fiul lui David. Lui nu i-a cerut nimeni să abdice, nu i s-a interzis să cânte sau să predice. Numai Domnul face o scurtă declaraţie despre cei la care a venit Cuvântul: “Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea înalt. Însă veţi muri ca nişte oameni...” (Psalm 82:6,7) şi de asemenea “Dacă Legea a numit “dumnezei“ pe aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu, şi Scriptura nu poate fi desfiinţată...” (Ioan 10:35). Slujitorii lui Dumnezeu nu sunt sub autoritatea Bisericii, ci sunt răspunzători numai faţă de Dumnezeu, fiind judecaţi de El. De aceea avem o atenţionare foarte serioasă: “Cine eşti tu care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea” (Romani 14:4). Ei sunt oameni ca toţi ceilalţi. Partea divină în ei este Cuvântul lui Dumnezeu ca substanţă supranaturală, prin care noi ne facem părtaşi firii dumnezeieşti (2 Petru 1:3,4). Ei sunt vase pământeşti umplute cu un conţinut divin (2 Corinteni 4:7).

De fiecare dată când apare un slujitor al lui Dumnezeu, duhurile sunt cercetate şi separate. Oamenii trebuie să se decidă dacă primesc sau resping acea slujbă. “În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia o mireasmă de la viaţă spre viaţă” (2 Corinteni 2:15,16). Chiar şi despre Domnul nostru este scris că va fi un locaş sfânt pentru unii, iar pentru alţii o piatră de poticnire (Isaia 8:14,15). Apostolul Petru scrie despre această piatră din capul unghiului, aleasă şi scumpă, şi cei ce-şi vor pune nădejdea în El nu vor fi daţi de ruşine. Dar el menţionează şi pe zidarii care au lepădat această piatră, care a ajuns să fie pentru ei o piatră de poticnire datorită necredinţei lor (1 Petru 2:1-8). El este rânduit pentru ridicarea unora şi pentru prăbuşirea altora şi să fie un semn care să stârnească împotrivire (Luca 2:34). Cărturarii şi fariseii cei făţarnici încercau să se certe cu Domnul nostru cu orice ocazie, băgând fitile cu privire la naşterea Sa: “Noi nu suntem copii născuţi din curvie” (Ioan 8:41). Ei ar fi trebuit să ştie că Răscumpărătorul trebuia să fie născut de o fecioară, nu de o femeie, după cum este scris (Isaia 7:14, Luca 1:27). Ceea ce contează este întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa de sigur cum există viaţă în Cuvântul original venit prin inspiraţie divină, la fel de sigur este moartea duhovnicească şi înşelare în orice inspiraţie falsă.

În aceşti 50 de ani care au trecut, socotind din 1949 când am avut deplina trăire a mântuirii cu Domnul, am avut parte de ambele lucruri: creşterea în dragoste divină şi distrugerea prin ură drăcească. În 1953, de Rusalii, am fost martorul unei revărsări a Duhului Sfânt, când câteva sute de oameni au fost botezaţi în acelaşi timp cu Duhul Sfânt. Deodată, din mijlocul adunării, a izbucnit o cântare cerească în alte limbi care s-a răspândit în toată adunarea şi a devenit tot mai puternică; toţi au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, au vorbit şi au cântat în alte limbi într-o atmosferă cerească. În biserica din Krefeld am trăit timp de mulţi ani binecuvântările lui Dumnezeu prin întrebuinţarea darurilor duhovniceşti şi în special prin darul proorociei. Dar apoi a trebuit să trăim cât de distrugătoare este folosirea greşită a aceluiaşi dar. S-ar putea ca intenţia să fie bună, chiar să încerce să-L ajute pe Dumnezeu, dar experienţa ne învaţă următoarea lecţie: tot ce vine de la Dumnezeu va fi pentru ridicarea noastră şi va fi o binecuvântare. Acolo unde pătrunde voinţa proprie a unor oameni care folosesc un dar duhovnicesc, acolo urmează falsa inspiraţie, distrugerea şi blestemul. “După roadele lor îi veţi cunoaşte.” Darurile pot fi doar pretinse şi cei ce le folosesc pot fi nişte înşelători, dar roadele depun întotdeauna mărturie despre viaţa acelui om, la fel cum este cazul cu un pom. Nimeni nu poate culege smochine din mărăcini. Totul de pe tărâmul natural şi cel duhovnicesc aduce roade după soiul său.

Când o persoană care are un dar duhovnicesc crede în propriile descoperiri şi aşteptări, şi ajunge să vadă că sunt false, atunci acea persoană va face totul să distrugă slujba căreia i-a acordat un sprijin deplin la început. Numai lui Dumnezeu îi datorăm recunoştinţa pentru că a ţinut mâna Sa protectoare peste Biserica Sa. S-a întâmplat aşa cum i-a spus Domnul lui Petru: “Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul; dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22:31,32).

Poate nici nu ne-am întrebat de ce scumpul nostru Domn a încuviinţat cererea vrăjmaşului de a-i cerne pe credincioşi. Dar în timp ce grâul este cernut, vântul învăţăturilor false duce numai pleava şi grâul rămâne. Acelaşi Domn care a fost trădat şi răstignit a înviat biruitor şi noi împreună cu El. Ar fi mult mai uşor pentru noi dacă nu am fi nevoiţi să luptăm cu forţele vrăjmaşului (Efeseni 6:10-20), care au fost deja biruite (Coloseni 2:13-15). Dar numai încercările dovedesc cine suntem. Fără luptă, nu este biruinţă; şi fără biruinţă nu este cunună. În acelaşi capitol Domnul nostru a trăit trădarea de către unul din cei care a mâncat şi a băut la aceeaşi masă cu El (Matei 26). A fost prins ca un răufăcător şi a spus doar atât: “...Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului” (Luca 22:47-53). Nici o altă explicaţie. În Matei 26:54, El a dat răspunsul: “Dar cum se vor împlini Scripturile care zic că aşa trebuie să se întâmple?” (Matei 26:54). Fratele Branham a predicat că Cuvântul acestui ceas va fi răstignit. Aceasta nu s-a întâmplat teoretic, ci trebuia să se întâmple în cel ce purta însuşi Cuvântul. De aceea s-a întâmplat trădarea şi iată, era noapte (Ioan 13:21-30). Şi în ultima parte a planului de Mântuire s-au petrecut aceleaşi lucruri care s-au întâmplat la început.

Pot fi cazuri ca cel relatat la începutul acestui an de rev. Harry Hampel (pe care l-am întâlnit prima dată la convenţia din 1958 din Dallas, Texas, SUA). Într-o biserică din New Mexico, SUA, era o doamnă cu daruri duhovniceşti, care cânta în cor şi care s-a îndrăgostit de predicator. El nu a dat curs, ba chiar a respins-o. Ea a fost rănită adânc în orgoliul ei, s-a înfuriat că a fost respinsă, s-a dus la bătrânii bisericii şi a spus că a trăit în păcat cu păstorul. Ei toţi au crezut-o, păstorul a fost demis şi biserica s-a împrăştiat. Păstorul nu a încetat să predice, şi-a reînceput lucrarea şi încet, încet s-a pus pe picioare o biserică. După mai mult de 20 de ani, în 1999, aceeaşi soră era pe moarte din cauza cancerului. Conştiinţa a mustrat-o puternic şi de aceea i-a chemat pe bătrânii bisericii şi le-a mărturisit că ea a răspândit minciuna, pentru că păstorul o respinsese. Ea le-a cerut să se roage pentru ea, pentru că nu putea muri în acea stare de disperare. Dar nici nu s-a gândit să-l cheme pe păstor şi să-şi ceară iertare. Aşa cum s-a putut vedea, ea a murit în agonie, neîmpăcată cu Dumnezeu.

La tronul de judecată al lui Hristos va conta numai ceea ce a spus El: “Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12:37). Ar trebui să nu uităm acest lucru şi să ne înfrânăm limba. Nu ceea ce spun alţii despre noi, ci ceea ce spunem noi despre alţii ne va judeca. Dar cine va repara paguba făcută sufletelor care au crezut o astfel de minciună despre păstor şi care a purtat ocara? În Evrei 10 ni se spune că dacă cineva păcătuieşte cu voia, adică intenţionat, atunci nu există iertare. Şi în Evrei 6 se spune că, chiar dacă suntem părtaşi Duhului Sfânt, toate trăirile pe care le-am avut nu mai contează şi nici un argument religios nu mai ajută la nimic.

Trist dar adevărat, vrăjmaşul găseşte întotdeauna oameni, chiar credincioşi şi din cei care au primit daruri duhovniceşti, pe care el îi poate inspira şi să răsucească Cuvântul în mintea şi în gura lor, păstrându-i astfel în tradiţiile lui. Dumnezeu nu distruge niciodată propria Lui Biserică!! El distruge numai lucrările vrăjmaşului. Hristos îşi zideşte Biserica Sa!! Dar uneori rolurile sunt inversate şi diavolul este luat drept Dumnezeu. Dumnezeu cu siguranţă nu-şi distruge propria lui lucrare! Pavel scrie despre lucrătorii din împărăţia lui Dumnezeu, că ei sunt slujitori ai Domnului: “...în slavă şi în ocară, în vorbire de bine şi în vorbire de rău. Suntem priviţi ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul...” (2 Corinteni 6:1-10). Influenţa supranaturală a proorocilor, apostolilor şi a slujitorilor lui Dumnezeu nu vine de la ei înşişi, ci de la Dumnezeu, care prin chemări şi slujbe speciale îşi exercită propria Sa influenţă. Pavel, care era în lanţuri deşi nu făcuse nimic rău, spunea: “...dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat...” (2 Timotei 2:9). Noi putem mărturisi astăzi acelaşi lucru. Autoritatea nu vine de la un om, ci de la Dumnezeu, prin Cuvântul pe care acel om îl vesteşte.

Această stare ca de paradis nu putea continua fără ca vrăjmaşul să nu acţioneze, aşa cum s-a întâmplat cu Iov, când i s-a permis să aducă asupra lui o mare nenorocire. Dar Dumnezeu acum, ca şi atunci, a restituit îndoit (Iov 42:10,11; Iacov 5:7-11). Dacă ne uităm la exemplele din Scriptură, vedem că Satan a fost întotdeauna împotriva celor ce purtau Cuvântul lui Dumnezeu. S-a întâmplat exact aşa cum zice Scriptura: “Loveşte pe păstor şi se vor risipi oile” (Zaharia 13:7) şi de asemenea “Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 23:31). Proorocii şi slujitorii lui Dumnezeu au trebuit să treacă prin multe încercări şi prigoane (Evrei 11:32-40). De la neprihănitul Abel până la proorocul Zaharia, ei au trebuit să îndure mânia vrăjmaşului. Satan, domnitorul acestei lumi a întunericului, nu poate suporta influenţa divină a Cuvântului şi vrăjmaşul este un ucigaş de la început, un mincinos şi un distrugător. Începând cu Cain sămânţa lui a încercat să ucidă sămânţa lui Dumnezeu şi s-o distrugă. El începe cu cei căsătoriţi, continuă cu familiile şi merge până la Biserică şi la toată lucrarea lui Dumnezeu. Chiar toată creaţia suspină şi suferă după căderea în păcat (Romani 8:19-22), aşa că Dumnezeu va trebui la sfârşit să facă toate lucrurile noi (Apocalipsa 21:5).

Dacă vrăjmaşul nu poate ucide trupul, el va ucide reputaţia prin răspândirea de minciuni, căci el este pârâşul fraţilor. Vrăjmaşul va ataca întotdeauna cu “este scris”, dar răsuceşte Cuvântul, aşa cum a făcut-o atunci când L-a ispitit pe Domnul nostru (Matei 4:1-11). El foloseşte Scriptura, dar foloseşte întotdeauna propria lui interpretare a acesteia. Orice afirmaţie inspirată de el poate fi ca o injecţie mortală. Otrava şarpelui stă în limbile înşelătoare de care el abuzează şi gâtul unor astfel de oameni este un mormânt deschis, cum este scris în Romani 3:13-18. Iacov descrie limba ca pe un rău care nu se poate înfrâna şi pe care nimeni nu a putut s-o îmblânzească (Iacov 3:1-12). Vrăjmaşul face totul cu intenţia de a distruge credibilitatea celui ce poartă Cuvântul divin şi de a produce vrăjmăşie. Întotdeauna a fost la fel: duşmanul îi va zăpăci pe cei ce privesc la un om, vor găsi ceva de care să se poticnească şi mai târziu vor întoarce toată povestea ca să se scuze. Când Isus mergea pe drumul spre Ghetsimani, a spus: “în noaptea aceasta toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire...” (Matei 26:31). Desigur, cei ce au primit o legătură personală cu Domnul şi Mântuitorul lor printr-o slujbă rânduită de Dumnezeu, vor rezista până la capăt şi vor găsi drumul înapoi, chiar şi după ce a avut loc atacul celui rău. Ei ştiu că Satan este cel ce distruge şi ei nu merg alături de lucrarea lui distrugătoare.

Ceea ce s-a întâmplat în grădina Eden se poate repeta cu bărbaţii lui Dumnezeu. Satan a influenţat-o pe Eva şi ea l-a înşelat pe Adam al ei, cel căruia Domnul Dumnezeu îi vorbise direct şi personal. Vrăjmaşul ştie cum să acţioneze. El începe cu ceea ce a spus Dumnezeu, apoi o răsuceşte şi o întoarce exact în sensul opus, folosind propriile lui argumente. De aceea l-a mustrat Dumnezeu pe Adam, “Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale...” (Genesa 3:17). Dacă cineva nu este căsătorit, luaţi de exemplu pe Iosif, căruia o femeie i-a spus – putea fi chiar doamna Potifar cu reputaţia şi influenţa ei – “Culcă-te cu mine!”, apoi să tragă haina de pe el ca să întoarcă toată povestea împotriva lui. Pentru că ţinea în mână dovada, minciuna ei a fost crezută foarte uşor (Genesa 39). Tot restul se potriveşte cu situaţia de ansamblu.

Aşa a fost de la început că Dumnezeu a permis să se întâmple în viaţa slujitorilor Săi lucruri pe care noi nu le putem înţelege. Moise şi-a luat o nevastă etiopiană şi sora lui, proorociţa Maria, a crezut că face bine să se plângă împotriva acestui lucru; şi a fost lovită cu lepră. Domnul Dumnezeu le-a cerut ei şi lui Aaron să vină la cortul întâlnirii, ca să poată auzi adevărul direct de la Dumnezeu (Numeri 12). În Deuteronom 34:10 ni se spune: “în Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă”. Samson, un răspuns la rugăciune, un fiu făgăduit, dedicat lui Dumnezeu din pântecele mamei lui, s-a dus la Gaza, în ţara Filistenilor şi a intrat la o curvă. Şi asta după ce Duhul lui Dumnezeu începuse să-l mişte! (Judecători cap.13-16). Chiar şi David a făcut ceva ce noi nu putem înţelege. A comis adulter, luând nevasta lui Urie, şi chiar a pus să fie omorât bărbatul ei, devenind astfel un ucigaş (2 Samuel 11). Acest lucru nu a plăcut Domnului. Dar noi încă citim Psalmii şi Isus Hristos este numit Fiul lui David. Lui nu i-a cerut nimeni să abdice, nu i s-a interzis să cânte sau să predice. Numai Domnul face o scurtă declaraţie despre cei la care a venit Cuvântul: “Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea înalt. Însă veţi muri ca nişte oameni...” (Psalm 82:6,7) şi de asemenea “Dacă Legea a numit “dumnezei“ pe aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu, şi Scriptura nu poate fi desfiinţată...” (Ioan 10:35). Slujitorii lui Dumnezeu nu sunt sub autoritatea Bisericii, ci sunt răspunzători numai faţă de Dumnezeu, fiind judecaţi de El. De aceea avem o atenţionare foarte serioasă: “Cine eşti tu care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea” (Romani 14:4). Ei sunt oameni ca toţi ceilalţi. Partea divină în ei este Cuvântul lui Dumnezeu ca substanţă supranaturală, prin care noi ne facem părtaşi firii dumnezeieşti (2 Petru 1:3,4). Ei sunt vase pământeşti umplute cu un conţinut divin (2 Corinteni 4:7).

De fiecare dată când apare un slujitor al lui Dumnezeu, duhurile sunt cercetate şi separate. Oamenii trebuie să se decidă dacă primesc sau resping acea slujbă. “În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia o mireasmă de la viaţă spre viaţă” (2 Corinteni 2:15,16). Chiar şi despre Domnul nostru este scris că va fi un locaş sfânt pentru unii, iar pentru alţii o piatră de poticnire (Isaia 8:14,15). Apostolul Petru scrie despre această piatră din capul unghiului, aleasă şi scumpă, şi cei ce-şi vor pune nădejdea în El nu vor fi daţi de ruşine. Dar el menţionează şi pe zidarii care au lepădat această piatră, care a ajuns să fie pentru ei o piatră de poticnire datorită necredinţei lor (1 Petru 2:1-8). El este rânduit pentru ridicarea unora şi pentru prăbuşirea altora şi să fie un semn care să stârnească împotrivire (Luca 2:34). Cărturarii şi fariseii cei făţarnici încercau să se certe cu Domnul nostru cu orice ocazie, băgând fitile cu privire la naşterea Sa: “Noi nu suntem copii născuţi din curvie” (Ioan 8:41). Ei ar fi trebuit să ştie că Răscumpărătorul trebuia să fie născut de o fecioară, nu de o femeie, după cum este scris (Isaia 7:14, Luca 1:27). Ceea ce contează este întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa de sigur cum există viaţă în Cuvântul original venit prin inspiraţie divină, la fel de sigur este moartea duhovnicească şi înşelare în orice inspiraţie falsă.

În aceşti 50 de ani care au trecut, socotind din 1949 când am avut deplina trăire a mântuirii cu Domnul, am avut parte de ambele lucruri: creşterea în dragoste divină şi distrugerea prin ură drăcească. În 1953, de Rusalii, am fost martorul unei revărsări a Duhului Sfânt, când câteva sute de oameni au fost botezaţi în acelaşi timp cu Duhul Sfânt. Deodată, din mijlocul adunării, a izbucnit o cântare cerească în alte limbi care s-a răspândit în toată adunarea şi a devenit tot mai puternică; toţi au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, au vorbit şi au cântat în alte limbi într-o atmosferă cerească. În biserica din Krefeld am trăit timp de mulţi ani binecuvântările lui Dumnezeu prin întrebuinţarea darurilor duhovniceşti şi în special prin darul proorociei. Dar apoi a trebuit să trăim cât de distrugătoare este folosirea greşită a aceluiaşi dar. S-ar putea ca intenţia să fie bună, chiar să încerce să-L ajute pe Dumnezeu, dar experienţa ne învaţă următoarea lecţie: tot ce vine de la Dumnezeu va fi pentru ridicarea noastră şi va fi o binecuvântare. Acolo unde pătrunde voinţa proprie a unor oameni care folosesc un dar duhovnicesc, acolo urmează falsa inspiraţie, distrugerea şi blestemul. “După roadele lor îi veţi cunoaşte.” Darurile pot fi doar pretinse şi cei ce le folosesc pot fi nişte înşelători, dar roadele depun întotdeauna mărturie despre viaţa acelui om, la fel cum este cazul cu un pom. Nimeni nu poate culege smochine din mărăcini. Totul de pe tărâmul natural şi cel duhovnicesc aduce roade după soiul său.

Când o persoană care are un dar duhovnicesc crede în propriile descoperiri şi aşteptări, şi ajunge să vadă că sunt false, atunci acea persoană va face totul să distrugă slujba căreia i-a acordat un sprijin deplin la început. Numai lui Dumnezeu îi datorăm recunoştinţa pentru că a ţinut mâna Sa protectoare peste Biserica Sa. S-a întâmplat aşa cum i-a spus Domnul lui Petru: “Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul; dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22:31,32).

Poate nici nu ne-am întrebat de ce scumpul nostru Domn a încuviinţat cererea vrăjmaşului de a-i cerne pe credincioşi. Dar în timp ce grâul este cernut, vântul învăţăturilor false duce numai pleava şi grâul rămâne. Acelaşi Domn care a fost trădat şi răstignit a înviat biruitor şi noi împreună cu El. Ar fi mult mai uşor pentru noi dacă nu am fi nevoiţi să luptăm cu forţele vrăjmaşului (Efeseni 6:10-20), care au fost deja biruite (Coloseni 2:13-15). Dar numai încercările dovedesc cine suntem. Fără luptă, nu este biruinţă; şi fără biruinţă nu este cunună. În acelaşi capitol Domnul nostru a trăit trădarea de către unul din cei care a mâncat şi a băut la aceeaşi masă cu El (Matei 26). A fost prins ca un răufăcător şi a spus doar atât: “...Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului” (Luca 22:47-53). Nici o altă explicaţie. În Matei 26:54, El a dat răspunsul: “Dar cum se vor împlini Scripturile care zic că aşa trebuie să se întâmple?” (Matei 26:54). Fratele Branham a predicat că Cuvântul acestui ceas va fi răstignit. Aceasta nu s-a întâmplat teoretic, ci trebuia să se întâmple în cel ce purta însuşi Cuvântul. De aceea s-a întâmplat trădarea şi iată, era noapte (Ioan 13:21-30). Şi în ultima parte a planului de Mântuire s-au petrecut aceleaşi lucruri care s-au întâmplat la început.

Pot fi cazuri ca cel relatat la începutul acestui an de rev. Harry Hampel (pe care l-am întâlnit prima dată la convenţia din 1958 din Dallas, Texas, SUA). Într-o biserică din New Mexico, SUA, era o doamnă cu daruri duhovniceşti, care cânta în cor şi care s-a îndrăgostit de predicator. El nu a dat curs, ba chiar a respins-o. Ea a fost rănită adânc în orgoliul ei, s-a înfuriat că a fost respinsă, s-a dus la bătrânii bisericii şi a spus că a trăit în păcat cu păstorul. Ei toţi au crezut-o, păstorul a fost demis şi biserica s-a împrăştiat. Păstorul nu a încetat să predice, şi-a reînceput lucrarea şi încet, încet s-a pus pe picioare o biserică. După mai mult de 20 de ani, în 1999, aceeaşi soră era pe moarte din cauza cancerului. Conştiinţa a mustrat-o puternic şi de aceea i-a chemat pe bătrânii bisericii şi le-a mărturisit că ea a răspândit minciuna, pentru că păstorul o respinsese. Ea le-a cerut să se roage pentru ea, pentru că nu putea muri în acea stare de disperare. Dar nici nu s-a gândit să-l cheme pe păstor şi să-şi ceară iertare. Aşa cum s-a putut vedea, ea a murit în agonie, neîmpăcată cu Dumnezeu.

La tronul de judecată al lui Hristos va conta numai ceea ce a spus El: “Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12:37). Ar trebui să nu uităm acest lucru şi să ne înfrânăm limba. Nu ceea ce spun alţii despre noi, ci ceea ce spunem noi despre alţii ne va judeca. Dar cine va repara paguba făcută sufletelor care au crezut o astfel de minciună despre păstor şi care a purtat ocara? În Evrei 10 ni se spune că dacă cineva păcătuieşte cu voia, adică intenţionat, atunci nu există iertare. Şi în Evrei 6 se spune că, chiar dacă suntem părtaşi Duhului Sfânt, toate trăirile pe care le-am avut nu mai contează şi nici un argument religios nu mai ajută la nimic.

Trist dar adevărat, vrăjmaşul găseşte întotdeauna oameni, chiar credincioşi şi din cei care au primit daruri duhovniceşti, pe care el îi poate inspira şi să răsucească Cuvântul în mintea şi în gura lor, păstrându-i astfel în tradiţiile lui. Dumnezeu nu distruge niciodată propria Lui Biserică!! El distruge numai lucrările vrăjmaşului. Hristos îşi zideşte Biserica Sa!! Dar uneori rolurile sunt inversate şi diavolul este luat drept Dumnezeu. Dumnezeu cu siguranţă nu-şi distruge propria lui lucrare! Pavel scrie despre lucrătorii din împărăţia lui Dumnezeu, că ei sunt slujitori ai Domnului: “...în slavă şi în ocară, în vorbire de bine şi în vorbire de rău. Suntem priviţi ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul...” (2 Corinteni 6:1-10). Influenţa supranaturală a proorocilor, apostolilor şi a slujitorilor lui Dumnezeu nu vine de la ei înşişi, ci de la Dumnezeu, care prin chemări şi slujbe speciale îşi exercită propria Sa influenţă. Pavel, care era în lanţuri deşi nu făcuse nimic rău, spunea: “...dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat...” (2 Timotei 2:9). Noi putem mărturisi astăzi acelaşi lucru. Autoritatea nu vine de la un om, ci de la Dumnezeu, prin Cuvântul pe care acel om îl vesteşte.