Dumnezeu a făcut începutul unei zidiri noi prin naştere. Neamul omenesc a început prin creaţie. Neamul dumnezeiesc a început prin naştere. Între Dumnezeu şi oameni trebuia stabilită o relaţie de Tată-fiu. EL nu a putut face aceasta prin Avraam, Moise sau vreun alt proroc, pentru că toţi aceştia fuseseră născuţi în lumea aceasta printr-o naştere firească, fiind astfel o parte a creaţiunii căzute în păcat. Dumnezeu a făcut începutul unei zidiri noi printr-o naştere supranaturală: aceasta s-a petrecut prin singurul Fiu născut. Dumnezeu a creat sămânţa de viaţă în fecioara Maria. Ea a fost doar purtătoarea Copilului. Maria a spus: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1.38). Scriptura nu ştie nimic despre o „mamă a lui Dumnezeu”; nici prorocii şi nici apostolii nu cunoşteau noţiunea aceasta. De când să aibă Dumnezeu o mamă? Dumnezeu este veşnic şi nu a fost născut niciodată. Isus însuşi nu a numit-o niciodată „mamă” pe Maria, ci întotdeauna numai „femeie”.

Hristos a devenit Cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi (Rom. 8.29). Adam a fost fiul creat al lui Dumnezeu, Hristos a fost Fiul născut al lui Dumnezeu. Numai prin El putem fi născuţi din nou, şi să devenim o parte din neamul dumnezeiesc. Este scris: „Suntem din neamul Lui… Astfel dar, fiindcă suntem de neam de Dumnezeu…” (Fapte 17.28-29). Având în vedere faptul că Dumnezeu a început o zidire nouă, înţelegem mult mai bine Apocalipsa 3.14: „…Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu.” Aici nu este vorba despre creaţiunea universului, ci despre începutul noii zidiri prin naştere din nou. Aşa cum a primit Maria Cuvântul făgăduit, şi a fost umbrită de Duhul Sfânt, tot aşa toţi fiii şi fiicele lui Dumnezeu trebuie să primească Cuvântul făgăduit, apoi Duhul Sfânt se coboară peste ei ca să aducă o nouă viaţă. Domnul a spus clar: „…dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3.3). În acelaşi capitol ni se spune cum are loc naşterea duhovnicească – cu siguranţă că nu prin ceremonii religioase. Sămânţa divină care este Cuvântul trebuie pusă mai întâi în sufletul nostru. Fără sămânţa divină nu poate exista naştere din nou şi nici viaţă duhovnicească. Toate ceremoniile religioase nu sunt altceva decât pretenţii false. Toate acestea sunt zadarnice şi constituie cel mai mare obstacol pus în calea oamenilor.

Mântuitorul nostru trebuia să fie om şi în acelaşi timp Dumnezeu, dar acest lucru a fost greşit înţeles. În Ioan 10 iudeii L-au acuzat pe Domnul de hulă şi au zis: „TU care eşti un om, Te faci Dumnezeu.” Isus le-a răspuns: „Nu este scris în Legea voastră: „EU am zis: Sunteţi dumnezei?” (Ps. 82.6). Dacă Legea a numit „dumnezei” pe aceia, cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu,—şi Scriptura nu poate fi desfiinţată, — cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume ? Şi aceasta, pentru că am zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu?”” În Vechiul Testament, Cuvântul Domnului a venit la proroci. Ei au fost numiţi dumnezei datorită substanţei divine pe care au primit-o, şi care este Cuvântul. Din Dumnezeu poate ieşi numai ceva divin. Astfel Cuvântul care vine de la Dumnezeu este sămânţa divină (Luca 8.11) prin care noi devenim copii ai lui Dumnezeu. „EL, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.” (Iac. 1.18). Apostolul Petru subliniază acelaşi lucru prin următoarele cuvinte: „…fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.” (1Pt 1.23) Acest lucru să nu rămână o simplă învăţătură, ci să fie o trăire personală. Cu siguranţă că nu este suficient să te alături unei biserici.

În timpul celor patru mii de ani ai Vechiului Testament nu a existat nici un proroc care să se fi adresat lui Dumnezeu cu „Tată ceresc”. Tot aşa nu este relatat despre nimeni care să se fi adresat vreunui Fiu al lui Dumnezeu. Este foarte important să ştim aceasta. Făgăduinţele se află în Vechiul Testament, dar împlinirea acestora este în Noul Testament. Trecerea de la Vechiul la Noul Testament a fost necesară pentru mântuirea noastră. A avut loc o nouă descoperire a lui Dumnezeu, în legătură cu legământul cel nou: pentru că noi urma să fim făcuţi fii, această descoperire trebuia să aibă loc în Fiul. În acelaşi timp noi recunoaştem că Acelaşi Domn Yahweh din Vechiul Testament este Fiul, Domnul Isus, în Noul Testament. Dumnezeul nevăzut, Elohim, s-a descoperit vizibil în timpul Vechiului Testament ca Domnul, Yahweh. Acelaşi Dumnezeu este Tatăl, care s-a descoperit în Fiul într-un chip vizibil, într-un trup omenesc. Numele „Isus ” (evreieşte Yahshua) înseamnă „Yahweh Salvatorul”. Fiecare Nume al lui Dumnezeu trebuie lăsată în legătura de care aparţine. Acolo unde se foloseşte cuvântul „Tatăl”, acesta nu poate fi înlocuit cu „Fiul”; dacă se vorbeşte despre „Fiul”, nu se poate folosi denumirea „Tatăl”. Totul îşi are locul său exact, ca de exemplu Făcător, Mântuitor, Împărat, Judecător, ş.a.m.d. Diferitele descoperiri ale lui Dumnezeu nu pot fi schimbate între ele. Singurul Dumnezeu, care are multe calităţi, a devenit Tatăl nostru ceresc de când S-a descoperit pe pământ în Fiul. Ca Tată, El nu a fost născut niciodată şi nici nu a murit vreodată. Ca Fiu, El a fost născut, El a suferit, a murit şi apoi a înviat.

Dumnezeu a fost preocupat de noi, de aceea a trebuit să ne facă o parte din planul Său. Acest lucru s-a întâmplat prin lucrarea de răscumpărare. În Rom. 6.5 este scris: „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Pe cât de sigur S-a descoperit Dumnezeu în Hristos, la fel de sigur se va descoperi Hristos în credincioşi, şi la fel de sigur cum a înviat El din morţi, cei ce sunt ai lui Hristos vor avea şi ei parte de prima înviere. „Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa.” (1Cor 6.14).

Trebuie să ne gândim şi la faptul că niciodată nu găsim scris nicăieri în Biblie termenul de „Fiul veşnic” sau „Fiul ceresc”, dar găsim „Dumnezeul veşnic” şi „Tatăl ceresc”. Trebuie să luăm bine seama la toate acestea. De exemplu nimeni nu a spus „L-am văzut pe Dumnezeu, deci L-am văzut pe Domnul”; dar toţi cei ce L-au văzut pe Domnul au putut spune: „L-am văzut pe Dumnezeu.” Nici Tatăl nu a putut spune: „Cine Mă vede pe Mine, acela ÎI vede pe Fiul”, dar Fiul putea să spună: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14.9). Noi Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu numai prin descoperire divină. Nu ne oprim la diferitele sale descoperiri, ci toate acestea provin din El. În Luca 10.22 este scris: „…şi nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.”

Deja înainte de întemeierea lumii Dumnezeu plănuise toate lucrurile. Deja din veşnicie urma ca slava lui Dumnezeu să fie descoperită prin Isus Hristos. Prin ştiinţa Lui de mai înainte,El a putut să-i aleagă înaintea întemeierii lumii pe cei ce urmau să devină fiii şi fiicele Sale (Efes. 1.4-5). Numele lor au fost scrise în cartea vieţii Mielului (Apoc. 13.8), înainte de începutul timpului. Există o alegere divină mai dinainte: Hristos a fost rânduit mai dinainte să fie Răscumpărător, iar Mireasa Lui a fost rânduită mai dinainte să fie răscumpărată. Pe baza ştiinţei Lui mai dinainte, Dumnezeu i-a cunoscut pe aceia care vor primi Cuvântul şi mântuirea Sa, de aceea i-a putut rândui mai dinainte pentru viaţa veşnică. Prin ştiinţa Lui mai dinainte, El ne-a inclus în măreţul Său plan. (Rom. 8. 29-30)

Dumnezeu a făcut începutul unei zidiri noi prin naştere. Neamul omenesc a început prin creaţie. Neamul dumnezeiesc a început prin naştere. Între Dumnezeu şi oameni trebuia stabilită o relaţie de Tată-fiu. EL nu a putut face aceasta prin Avraam, Moise sau vreun alt proroc, pentru că toţi aceştia fuseseră născuţi în lumea aceasta printr-o naştere firească, fiind astfel o parte a creaţiunii căzute în păcat. Dumnezeu a făcut începutul unei zidiri noi printr-o naştere supranaturală: aceasta s-a petrecut prin singurul Fiu născut. Dumnezeu a creat sămânţa de viaţă în fecioara Maria. Ea a fost doar purtătoarea Copilului. Maria a spus: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1.38). Scriptura nu ştie nimic despre o „mamă a lui Dumnezeu”; nici prorocii şi nici apostolii nu cunoşteau noţiunea aceasta. De când să aibă Dumnezeu o mamă? Dumnezeu este veşnic şi nu a fost născut niciodată. Isus însuşi nu a numit-o niciodată „mamă” pe Maria, ci întotdeauna numai „femeie”.

Hristos a devenit Cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi (Rom. 8.29). Adam a fost fiul creat al lui Dumnezeu, Hristos a fost Fiul născut al lui Dumnezeu. Numai prin El putem fi născuţi din nou, şi să devenim o parte din neamul dumnezeiesc. Este scris: „Suntem din neamul Lui… Astfel dar, fiindcă suntem de neam de Dumnezeu…” (Fapte 17.28-29). Având în vedere faptul că Dumnezeu a început o zidire nouă, înţelegem mult mai bine Apocalipsa 3.14: „…Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu.” Aici nu este vorba despre creaţiunea universului, ci despre începutul noii zidiri prin naştere din nou. Aşa cum a primit Maria Cuvântul făgăduit, şi a fost umbrită de Duhul Sfânt, tot aşa toţi fiii şi fiicele lui Dumnezeu trebuie să primească Cuvântul făgăduit, apoi Duhul Sfânt se coboară peste ei ca să aducă o nouă viaţă. Domnul a spus clar: „…dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3.3). În acelaşi capitol ni se spune cum are loc naşterea duhovnicească – cu siguranţă că nu prin ceremonii religioase. Sămânţa divină care este Cuvântul trebuie pusă mai întâi în sufletul nostru. Fără sămânţa divină nu poate exista naştere din nou şi nici viaţă duhovnicească. Toate ceremoniile religioase nu sunt altceva decât pretenţii false. Toate acestea sunt zadarnice şi constituie cel mai mare obstacol pus în calea oamenilor.

Mântuitorul nostru trebuia să fie om şi în acelaşi timp Dumnezeu, dar acest lucru a fost greşit înţeles. În Ioan 10 iudeii L-au acuzat pe Domnul de hulă şi au zis: „TU care eşti un om, Te faci Dumnezeu.” Isus le-a răspuns: „Nu este scris în Legea voastră: „EU am zis: Sunteţi dumnezei?” (Ps. 82.6). Dacă Legea a numit „dumnezei” pe aceia, cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu,—şi Scriptura nu poate fi desfiinţată, — cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume ? Şi aceasta, pentru că am zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu?”” În Vechiul Testament, Cuvântul Domnului a venit la proroci. Ei au fost numiţi dumnezei datorită substanţei divine pe care au primit-o, şi care este Cuvântul. Din Dumnezeu poate ieşi numai ceva divin. Astfel Cuvântul care vine de la Dumnezeu este sămânţa divină (Luca 8.11) prin care noi devenim copii ai lui Dumnezeu. „EL, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.” (Iac. 1.18). Apostolul Petru subliniază acelaşi lucru prin următoarele cuvinte: „…fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.” (1Pt 1.23) Acest lucru să nu rămână o simplă învăţătură, ci să fie o trăire personală. Cu siguranţă că nu este suficient să te alături unei biserici.

În timpul celor patru mii de ani ai Vechiului Testament nu a existat nici un proroc care să se fi adresat lui Dumnezeu cu „Tată ceresc”. Tot aşa nu este relatat despre nimeni care să se fi adresat vreunui Fiu al lui Dumnezeu. Este foarte important să ştim aceasta. Făgăduinţele se află în Vechiul Testament, dar împlinirea acestora este în Noul Testament. Trecerea de la Vechiul la Noul Testament a fost necesară pentru mântuirea noastră. A avut loc o nouă descoperire a lui Dumnezeu, în legătură cu legământul cel nou: pentru că noi urma să fim făcuţi fii, această descoperire trebuia să aibă loc în Fiul. În acelaşi timp noi recunoaştem că Acelaşi Domn Yahweh din Vechiul Testament este Fiul, Domnul Isus, în Noul Testament. Dumnezeul nevăzut, Elohim, s-a descoperit vizibil în timpul Vechiului Testament ca Domnul, Yahweh. Acelaşi Dumnezeu este Tatăl, care s-a descoperit în Fiul într-un chip vizibil, într-un trup omenesc. Numele „Isus ” (evreieşte Yahshua) înseamnă „Yahweh Salvatorul”. Fiecare Nume al lui Dumnezeu trebuie lăsată în legătura de care aparţine. Acolo unde se foloseşte cuvântul „Tatăl”, acesta nu poate fi înlocuit cu „Fiul”; dacă se vorbeşte despre „Fiul”, nu se poate folosi denumirea „Tatăl”. Totul îşi are locul său exact, ca de exemplu Făcător, Mântuitor, Împărat, Judecător, ş.a.m.d. Diferitele descoperiri ale lui Dumnezeu nu pot fi schimbate între ele. Singurul Dumnezeu, care are multe calităţi, a devenit Tatăl nostru ceresc de când S-a descoperit pe pământ în Fiul. Ca Tată, El nu a fost născut niciodată şi nici nu a murit vreodată. Ca Fiu, El a fost născut, El a suferit, a murit şi apoi a înviat.

Dumnezeu a fost preocupat de noi, de aceea a trebuit să ne facă o parte din planul Său. Acest lucru s-a întâmplat prin lucrarea de răscumpărare. În Rom. 6.5 este scris: „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Pe cât de sigur S-a descoperit Dumnezeu în Hristos, la fel de sigur se va descoperi Hristos în credincioşi, şi la fel de sigur cum a înviat El din morţi, cei ce sunt ai lui Hristos vor avea şi ei parte de prima înviere. „Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa.” (1Cor 6.14).

Trebuie să ne gândim şi la faptul că niciodată nu găsim scris nicăieri în Biblie termenul de „Fiul veşnic” sau „Fiul ceresc”, dar găsim „Dumnezeul veşnic” şi „Tatăl ceresc”. Trebuie să luăm bine seama la toate acestea. De exemplu nimeni nu a spus „L-am văzut pe Dumnezeu, deci L-am văzut pe Domnul”; dar toţi cei ce L-au văzut pe Domnul au putut spune: „L-am văzut pe Dumnezeu.” Nici Tatăl nu a putut spune: „Cine Mă vede pe Mine, acela ÎI vede pe Fiul”, dar Fiul putea să spună: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14.9). Noi Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu numai prin descoperire divină. Nu ne oprim la diferitele sale descoperiri, ci toate acestea provin din El. În Luca 10.22 este scris: „…şi nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.”

Deja înainte de întemeierea lumii Dumnezeu plănuise toate lucrurile. Deja din veşnicie urma ca slava lui Dumnezeu să fie descoperită prin Isus Hristos. Prin ştiinţa Lui de mai înainte,  El a putut să-i aleagă înaintea întemeierii lumii pe cei ce urmau să devină fiii şi fiicele Sale (Efes. 1.4-5). Numele lor au fost scrise în cartea vieţii Mielului (Apoc. 13.8), înainte de începutul timpului. Există o alegere divină mai dinainte: Hristos a fost rânduit mai dinainte să fie Răscumpărător, iar Mireasa Lui a fost rânduită mai dinainte să fie răscumpărată. Pe baza ştiinţei Lui mai dinainte, Dumnezeu i-a cunoscut pe aceia care vor primi Cuvântul şi mântuirea Sa, de aceea i-a putut rândui mai dinainte pentru viaţa veşnică. Prin ştiinţa Lui mai dinainte, El ne-a inclus în măreţul Său plan. (Rom. 8. 29-30)