Din nefericire, omenirea nu a înţeles ce doreşte Dumnezeu şi cum Îşi împlineşte El planul Său. Intenţia lui Dumnezeu este de a avea cu EL în veşnicie fii şi fiice. Chiar de la început, omul a fost rânduit să aibă părtăşie cu Dumnezeu şi să trăiască veşnic. Adam a fost coroana creaţiunii, şi a fost creat cu o voinţă liberă. Lui i-a fost dată responsabilitatea — domnia asupra întregului pământ. Omul nu a fost creat ca un automat, ci a fost înzestrat cu o voinţă liberă, cu capacitatea de a iubi, de a simţi, de a decide, etc. Totuşi, pentru o părtăşie desăvârşită cu Dumnezeu se cerea ascultare. Omul urma să stăpânească pământul, dar să se supună stăpânirii Celui Atotputernic. Apoi a sosit clipa când trebuia luată ohotărâre iar Domnul a dat o poruncă uşor de îndeplinit (Gen. 2.15-17). Dar omul a eşuat, şi prin aceasta a distrus armonia deplina între sine şi Creator şi a fost despărţit de El.

Cât a durat această părtăşie netulburată cu Domnul Dumnezeu, nu ni se spune. În orice caz, înaintea căderii nu exista păcat, nici lacrimi, nici boală, nici durere, nici moarte. Pentru că noi am fost rânduiţi să trăim veşnic, Dumnezeu a făcut o cale prin care să ne aducă în starea de la început.

Primul care I s-a împotrivit lui Dumnezeu a fost fiinţa angelică numită Lucifer. În Isaia 14.12 citim:„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!” În Ezechiel 28 de la v. 13 este descrisă aceeaşi fiinţă: „Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu…” „Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse…”„Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.”

Fiinţa aceasta este cel mai mare duşman al lui Dumnezeu. El nu a fost mulţumit de locul rânduit lui de Dumnezeu, ci a vrut să se înalţe. De când s-a despărţit de Dumnezeu are un singur scop: să despartă şi omenirea de Dumnezeu. Pentru că Satana este o fiinţă spirituală, nu putea să înşele neamul omenesc fără a intra în şarpe. Pe vremea aceea, specia aceasta nu era o reptilă, ci abia după blestem a devenit el astfel (Gen. 3.14). Aşa cum reiese din Geneza 3, şarpele a atras-o pe Eva într-o discuţie lungă. Eva a fost atrasă în argumente, iar acestea seamănă întotdeauna îndoială. Dumnezeu a vrut să spună exact ce a spus, şi a spus exact ce a vrut să spună. Dar şarpele a argumentat: „Hotărât că nu veţi muri.” Eva a început să se îndoiască de Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa începe Satana cu fiecare din noi. A te îndoi de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu este de fapt o inspiraţie din partea celui rău.

Dumnezeu l-a avertizat pe Adam: „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Gen. 2.17). Satana i-a spus Evei prin şarpe contrariul: „Hotărât că nu veţi muri.” (Gen. 3.4). Acum ea trebuia să ia o hotărâre: ce şi pe cine să creadă? Eva a fost atrasă în „vraja” lui şi a fost înşelată. La rândul ei, ea l-a atras pe Adam în păcat şi astfel părtăşia între Dumnezeu şi oameni a fost distrusă.

De atunci toată lumea este despărţită de Dumnezeu şi se află sub influenţa Satanei. Fiecare om care este născut în lumea aceasta, este un copil al morţii. Nimic nu este mai sigur în viaţă, ca moartea.

După fărădelege, Domnul a trebuit să-i alunge din grădinăpe Adam şi Eva, ca să nu mănânce din pomul vieţii şi să trăiască veşnic în păcat. Trebuia să fim răscumpăraţi, înainte de a primi viaţa veşnică. Dumnezeu însuşi i-a îmbrăcat pe Adam şi Eva în piei. S-a vărsat astfel sânge, arătând că împăcarea va avea loc numai prin vărsare de sânge. A fost o măreaţă zi a răscumpărării. Când Hristos era pe moarte, EL i-a răspuns celui care-L striga: „Adevărat îţi spun: astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23.43). Din ziua aceea de pe Golgota, fiecare poate intra iarăşi în rai prin credinţa în răscumpărarea făcută prin Isus Hristos.

Toţi oamenii se nasc în lumea aceasta despărţiţi de Dumnezeu. Oricare din noi ar fi procedat ca Adam şi Eva. De aceea cu toţii suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi avem nevoie de răscumpărare. Ceremoniile religioase care se practică pretutindeni nu au nimic în comun cu mântuirea noastră. Acestea pot fi asemănate cu frunzele de smochin cu care şi-au făcut şorţuri Adam şi Eva. Aşa cum i-a găsit Domnul pe primii oameni după ce au încălcat Cuvântul Său, în aceeaşi stare îi găseşte pe toţi de atunci încoace, pentru că noi toţi am încălcat poruncile Lui şi suntem vinovaţi.

În primele două milenii au fost numai câţiva oameni, ca de exemplu Enoh, Noe şi Avraam, cărora li s-a descoperit Dumnezeu. Omenirea mergea pe căi proprii şi se închina la idoli. În timpul lui Moise, Dumnezeu a ales Israelul ca popor al Său. Au fost date poruncile; au fost rânduite diferite jertfe, cum ceruse Domnul pe vremea aceea. Aceste jertfe nu puteau să efectueze o răscumpărare definitivă, ci doar acopereau păcatele. Ele erau un îndrumător spre marea jertfă a Mielului lui Dumnezeu care urma să ridice păcatele lumii. El urma să îndepărteze zidul de despărţire dintre Dumnezeu şi omenire. Legea a fost necesară, căci numai prin aceasta se ajunge la cunoştinţa păcatului (Rom. 3.20), şi atunci recunoaştem nevoia de mântuire. Duhul lui Dumnezeu ne convinge pe baza poruncilor date. Noi mărturisim cu părere de rău că nu le putem ţine şi ne recunoaştem vinovaţi. Astfel recunoaştem starea noastră păcătoasă şi necesitatea mântuirii.

Întreruperea temporară prin neascultarea omenească nu putea să facă fără putere planul cel veşnic al lui Dumnezeu cu omenirea. Prin călcarea poruncii, noi am fost despărţiţi de Dumnezeu, dar prin împăcare suntem readuşi în părtăşie cu El. Dumnezeu nu a renunţat. El a croit o cale prin care să ne aducă înapoi. El ne-a răscumpărat. El a biruit moartea şi locuinţa morţilor şi ne-a dăruit viaţa veşnică. Noi nu aveam cum să ne apropiem de Dumnezeu. El a trebuit să vină la noi şi să facă o cale ca noi să putem merge la El. Fiecare cunoaşte prorocia din Isaia 40.3: „Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru.”” În versetul 9+10 citim: „Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca sa vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: „Iată Dumnezeul vostru! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere, şi porunceşte cu braţul Lui.”” În cap. 35.4 se spune: „Spuneţi celor slabi de inimă: „Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru… El însuşi va veni, şi vă va mântui.”” În Isaia 52.10 este scris: „Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt, înaintea tuturor neamurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru!”

Răscumpărătorul urma să fie Însuşi Dumnezeu. Acest lucru este foarte clar din toate textele Vechiului Testament. Pe întreaga durată a celor patru mii de ani, niciodată nu găsim un Tată care vorbeşte unui Fiu în ceruri. Ca Duh, Dumnezeu nu putea fi supus morţii, de aceea El trebuia să vină într-un trup omenesc. Numai aşa a fost posibil ca El să ne răscumpere şi să ne reaşeze în starea de la început, pe care am avut-o înaintea căderii

Din nefericire, omenirea nu a înţeles ce doreşte Dumnezeu şi cum Îşi împlineşte El planul Său. Intenţia lui Dumnezeu este de a avea cu EL în veşnicie fii şi fiice. Chiar de la început, omul a fost rânduit să aibă părtăşie cu Dumnezeu şi să trăiască veşnic. Adam a fost coroana creaţiunii, şi a fost creat cu o voinţă liberă. Lui i-a fost dată responsabilitatea — domnia asupra întregului pământ. Omul nu a fost creat ca un automat, ci a fost înzestrat cu o voinţă liberă, cu capacitatea de a iubi, de a simţi, de a decide, etc. Totuşi, pentru o părtăşie desăvârşită cu Dumnezeu se cerea ascultare. Omul urma să stăpânească pământul, dar să se supună stăpânirii Celui Atotputernic. Apoi a sosit clipa când trebuia luată o  hotărâre iar Domnul a dat o poruncă uşor de îndeplinit (Gen. 2.15-17). Dar omul a eşuat, şi prin aceasta a distrus armonia deplina între sine şi Creator şi a fost despărţit de El.

Cât a durat această părtăşie netulburată cu Domnul Dumnezeu, nu ni se spune. În orice caz, înaintea căderii nu exista păcat, nici lacrimi, nici boală, nici durere, nici moarte. Pentru că noi am fost rânduiţi să trăim veşnic, Dumnezeu a făcut o cale prin care să ne aducă în starea de la început.

Primul care I s-a împotrivit lui Dumnezeu a fost fiinţa angelică numită Lucifer. În Isaia 14.12 citim:  „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!” În Ezechiel 28 de la v. 13 este descrisă aceeaşi fiinţă: „Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu…” „Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse…”  „Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.”

Fiinţa aceasta este cel mai mare duşman al lui Dumnezeu. El nu a fost mulţumit de locul rânduit lui de Dumnezeu, ci a vrut să se înalţe. De când s-a despărţit de Dumnezeu are un singur scop: să despartă şi omenirea de Dumnezeu. Pentru că Satana este o fiinţă spirituală, nu putea să înşele neamul omenesc fără a intra în şarpe. Pe vremea aceea, specia aceasta nu era o reptilă, ci abia după blestem a devenit el astfel (Gen. 3.14). Aşa cum reiese din Geneza 3, şarpele a atras-o pe Eva într-o discuţie lungă. Eva a fost atrasă în argumente, iar acestea seamănă întotdeauna îndoială. Dumnezeu a vrut să spună exact ce a spus, şi a spus exact ce a vrut să spună. Dar şarpele a argumentat: „Hotărât că nu veţi muri.” Eva a început să se îndoiască de Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa începe Satana cu fiecare din noi. A te îndoi de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu este de fapt o inspiraţie din partea celui rău.

Dumnezeu l-a avertizat pe Adam: „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Gen. 2.17). Satana i-a spus Evei prin şarpe contrariul: „Hotărât că nu veţi muri.” (Gen. 3.4). Acum ea trebuia să ia o hotărâre: ce şi pe cine să creadă? Eva a fost atrasă în „vraja” lui şi a fost înşelată. La rândul ei, ea l-a atras pe Adam în păcat şi astfel părtăşia între Dumnezeu şi oameni a fost distrusă.

De atunci toată lumea este despărţită de Dumnezeu şi se află sub influenţa Satanei. Fiecare om care este născut în lumea aceasta, este un copil al morţii. Nimic nu este mai sigur în viaţă, ca moartea.

După fărădelege, Domnul a trebuit să-i alunge din grădină  pe Adam şi Eva, ca să nu mănânce din pomul vieţii şi să trăiască veşnic în păcat. Trebuia să fim răscumpăraţi, înainte de a primi viaţa veşnică. Dumnezeu însuşi i-a îmbrăcat pe Adam şi Eva în piei. S-a vărsat astfel sânge, arătând că împăcarea va avea loc numai prin vărsare de sânge. A fost o măreaţă zi a răscumpărării. Când Hristos era pe moarte, EL i-a răspuns celui care-L striga: „Adevărat îţi spun: astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23.43). Din ziua aceea de pe Golgota, fiecare poate intra iarăşi în rai prin credinţa în răscumpărarea făcută prin Isus Hristos.

Toţi oamenii se nasc în lumea aceasta despărţiţi de Dumnezeu. Oricare din noi ar fi procedat ca Adam şi Eva. De aceea cu toţii suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi avem nevoie de răscumpărare. Ceremoniile religioase care se practică pretutindeni nu au nimic în comun cu mântuirea noastră. Acestea pot fi asemănate cu frunzele de smochin cu care şi-au făcut şorţuri Adam şi Eva. Aşa cum i-a găsit Domnul pe primii oameni după ce au încălcat Cuvântul Său, în aceeaşi stare îi găseşte pe toţi de atunci încoace, pentru că noi toţi am încălcat poruncile Lui şi suntem vinovaţi.

În primele două milenii au fost numai câţiva oameni, ca de exemplu Enoh, Noe şi Avraam, cărora li s-a descoperit Dumnezeu. Omenirea mergea pe căi proprii şi se închina la idoli. În timpul lui Moise, Dumnezeu a ales Israelul ca popor al Său. Au fost date poruncile; au fost rânduite diferite jertfe, cum ceruse Domnul pe vremea aceea. Aceste jertfe nu puteau să efectueze o răscumpărare definitivă, ci doar acopereau păcatele. Ele erau un îndrumător spre marea jertfă a Mielului lui Dumnezeu care urma să ridice păcatele lumii. El urma să îndepărteze zidul de despărţire dintre Dumnezeu şi omenire. Legea a fost necesară, căci numai prin aceasta se ajunge la cunoştinţa păcatului (Rom. 3.20), şi atunci recunoaştem nevoia de mântuire. Duhul lui Dumnezeu ne convinge pe baza poruncilor date. Noi mărturisim cu părere de rău că nu le putem ţine şi ne recunoaştem vinovaţi. Astfel recunoaştem starea noastră păcătoasă şi necesitatea mântuirii.

Întreruperea temporară prin neascultarea omenească nu putea să facă fără putere planul cel veşnic al lui Dumnezeu cu omenirea. Prin călcarea poruncii, noi am fost despărţiţi de Dumnezeu, dar prin împăcare suntem readuşi în părtăşie cu El. Dumnezeu nu a renunţat. El a croit o cale prin care să ne aducă înapoi. El ne-a răscumpărat. El a biruit moartea şi locuinţa morţilor şi ne-a dăruit viaţa veşnică. Noi nu aveam cum să ne apropiem de Dumnezeu. El a trebuit să vină la noi şi să facă o cale ca noi să putem merge la El. Fiecare cunoaşte prorocia din Isaia 40.3: „Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru.”” În versetul 9+10 citim: „Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca sa vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: „Iată Dumnezeul vostru! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere, şi porunceşte cu braţul Lui.”” În cap. 35.4 se spune: „Spuneţi celor slabi de inimă: „Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru… El însuşi va veni, şi vă va mântui.”” În Isaia 52.10 este scris: „Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt, înaintea tuturor neamurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru!”

Răscumpărătorul urma să fie Însuşi Dumnezeu. Acest lucru este foarte clar din toate textele Vechiului Testament. Pe întreaga durată a celor patru mii de ani, niciodată nu găsim un Tată care vorbeşte unui Fiu în ceruri. Ca Duh, Dumnezeu nu putea fi supus morţii, de aceea El trebuia să vină într-un trup omenesc. Numai aşa a fost posibil ca El să ne răscumpere şi să ne reaşeze în starea de la început, pe care am avut-o înaintea căderii