Răspuns: Eu nu am o învăţătură proprie cu privire la niciun subiect biblic. Moise, Domnul nostru, apostolul Pavel şi fratele Branham au învăţat cu privire la acest subiect în detaliu. Nu mai este nevoie ca cineva să mai scrie despre el, decât să aşeze corect lucrurile care au fost deja scrise. Aşa cum a spus şi Fratele Branham, este, într-adevăr, o problemă străveche şi atât de complexă încât „nu o veţi cunoaşte până când nu vă este descoperită.”

Când Domnul Dumnezeu a dat cele 10 porunci, El nu a uitat de acest subiect, deoarece a vorbit despre preacurvie „Să nu preacurveşti…să nu pofteşti nevasta aproapelui tău…” (Exod 20). În predica de pe munte (Matei 5:27-32), Domnul nostru a vorbit despre preacurvie în legătură cu divorţul „Să nu preacurveşti…ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea….” De aceea, spune mai departe: „Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine…Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine…” Apoi el se adresează bărbatului care ar putea - nu că şi trebuie - să divorţeze de soţia lui doar dacă ea a comis preacurvie (v.32). Altfel, el îi dă prilej să preacurvească, dacă ea se recăsătoreşte, şi, cu siguranţă, bărbatul va fi responsabil pentru aceasta.

În toate culturile de pe pământ, chiar şi la atei, căsătoria este, în general, respectată ca parte firească a vieţii şi de familie. Chestiunea arzătoare este: Ce este preacurvia, unde trebuia să moară amândoi, conform legii lui Dumnezeu? Ce spune Scriptura? Preacurvia (adulterul) este atunci când un bărbat întreţine o relaţie sexuală cu o femeie căsătorită, soţia unui alt bărbat. „Dacă se va găsi un bărbat culcat cu o femeie măritată, să moară amândoi…” (Deuteronom 22:22).

În Maleahi 2, Domnul li se adresează mai întâi preoţilor, apoi seminţiei lui Levi. El vorbeşte de legământul părinţilor noştri, şi apoi că Iuda s-a unit cu fiicele unui dumnezeu străin, şi apoi, despre Israel, ca nevasta legământului Său. Acest capitol profetic este foarte adânc şi conduce la punctul esenţial „Şi ce cere acel Unul singur? Sămânţă dumnezeiască!” Acea sămânţă este sămânţa făgăduită din grădina Edenului, care este Hristos (Galateni 3:16). Apoi citim că divorţul este o faptă de silnicie. Când un bărbat divorţează de nevasta tinereţii lui, el rupe legământul pe care l-a făcut cu ea (v.14). Nu a fost niciodată în planul lui Dumnezeu ca o soţie să se despartă de soţul ei, aşa cum Israel nu se putea despărţi de Dumnezeu. De aceea, este scris doar că, în anumite cazuri, soţul poate să-i dea soţiei o scrisoare de despărţire, dar o soţie nu putea niciodată să-i înainteze divorţ soţului ei. Citat: „Frate, uite, hai să-ţi spun ceva, dacă ea înaintează divorţ, lucrul acesta vine de la Satan” (Întrebări şi răspunsuri – 23 aug. 1964).

Cred cu tărie că înainte ca orice bărbat sau femeie să se gândească la divorţ, el sau ea ar trebui să se gândească mai întâi să-şi taie o mână sau un picior înainte de a se duce la un avocat pentru a demara procedura de divorţ. Un divorţ este echivalent cu o crimă, unde toate forţele satanice ale urii sunt manifestate. Distruge nu numai căsnicia, ci şi familia, biserica şi societatea. Nu există nici o faptă de silnicie la fel de satanică precum divorţul. Este o crimă pe viaţă. Dacă o acoperi ulterior cu frunzele de smochin ale neprihănirii, este o batjocură.

Satan, înşelătorul, se ascunde în spatele oricărui argument plauzibil care este adus. O soţie îşi taie capul respingându-l şi părăsindu-l pe soţul ei. În acea clipă, ea pierde orice orientare firească şi duhovnicească, şi devine rea şi cu o limbă otrăvită, pentru că ea iese din rânduiala divină a vieţii de căsătorie, familie şi biserică. În acest caz, ea păcătuieşte voit, Îl răstigneşte din nou pe Fiul lui Dumnezeu şi aduce ocara asupra Lui în mod public, în timp ce ea crede că se răzbună şi-l distruge pe soţul ei. Caracteristicile părţii vinovate sunt următoarele: lipsiţi de har, lipsiţi de iertare, lipsiţi de împăcare; doar acuză, întreţin duşmănia şi ura de nestăpânit, care merg chiar dincolo de moarte. În acelaşi timp, respectiva persoană prezintă argumente convingătoare pentru a-şi linişti conştiinţa vinovată şi a-şi justifica acţiunile greşite înaintea familiei, a credincioşilor şi a publicului, în general.

Răspuns: Eu nu am o învăţătură proprie cu privire la niciun subiect biblic. Moise, Domnul nostru, apostolul Pavel şi fratele Branham au învăţat cu privire la acest subiect în detaliu. Nu mai este nevoie ca cineva să mai scrie despre el, decât să aşeze corect lucrurile care au fost deja scrise. Aşa cum a spus şi Fratele Branham, este, într-adevăr, o problemă străveche şi atât de complexă încât „nu o veţi cunoaşte până când nu vă este descoperită.”

Când Domnul Dumnezeu a dat cele 10 porunci, El nu a uitat de acest subiect, deoarece a vorbit despre preacurvie „Să nu preacurveşti…să nu pofteşti nevasta aproapelui tău…” (Exod 20). În predica de pe munte (Matei 5:27-32), Domnul nostru a vorbit despre preacurvie în legătură cu divorţul „Să nu preacurveşti…ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea….” De aceea, spune mai departe: „Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine…Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine…” Apoi el se adresează bărbatului care ar putea - nu că şi trebuie - să divorţeze de soţia lui doar dacă ea a comis preacurvie (v.32). Altfel, el îi dă prilej să preacurvească, dacă ea se recăsătoreşte, şi, cu siguranţă, bărbatul va fi responsabil pentru aceasta.

În toate culturile de pe pământ, chiar şi la atei, căsătoria este, în general, respectată ca parte firească a vieţii şi de familie. Chestiunea arzătoare este: Ce este preacurvia, unde trebuia să moară amândoi, conform legii lui Dumnezeu? Ce spune Scriptura? Preacurvia (adulterul) este atunci când un bărbat întreţine o relaţie sexuală cu o femeie căsătorită, soţia unui alt bărbat. „Dacă se va găsi un bărbat culcat cu o femeie măritată, să moară amândoi…” (Deuteronom 22:22).

În Maleahi 2, Domnul li se adresează mai întâi preoţilor, apoi seminţiei lui Levi. El vorbeşte de legământul părinţilor noştri, şi apoi că Iuda s-a unit cu fiicele unui dumnezeu străin, şi apoi, despre Israel, ca nevasta legământului Său. Acest capitol profetic este foarte adânc şi conduce la punctul esenţial „Şi ce cere acel Unul singur? Sămânţă dumnezeiască!” Acea sămânţă este sămânţa făgăduită din grădina Edenului, care este Hristos (Galateni 3:16). Apoi citim că divorţul este o faptă de silnicie. Când un bărbat divorţează de nevasta tinereţii lui, el rupe legământul pe care l-a făcut cu ea (v.14). Nu a fost niciodată în planul lui Dumnezeu ca o soţie să se despartă de soţul ei, aşa cum Israel nu se putea despărţi de Dumnezeu. De aceea, este scris doar că, în anumite cazuri, soţul poate să-i dea soţiei o scrisoare de despărţire, dar o soţie nu putea niciodată să-i înainteze divorţ soţului ei. Citat: „Frate, uite, hai să-ţi spun ceva, dacă ea înaintează divorţ, lucrul acesta vine de la Satan” (Întrebări şi răspunsuri – 23 aug. 1964).

Cred cu tărie că înainte ca orice bărbat sau femeie să se gândească la divorţ, el sau ea ar trebui să se gândească mai întâi să-şi taie o mână sau un picior înainte de a se duce la un avocat pentru a demara procedura de divorţ. Un divorţ este echivalent cu o crimă, unde toate forţele satanice ale urii sunt manifestate. Distruge nu numai căsnicia, ci şi familia, biserica şi societatea. Nu există nici o faptă de silnicie la fel de satanică precum divorţul. Este o crimă pe viaţă. Dacă o acoperi ulterior cu frunzele de smochin ale neprihănirii, este o batjocură.

Satan, înşelătorul, se ascunde în spatele oricărui argument plauzibil care este adus. O soţie îşi taie capul respingându-l şi părăsindu-l pe soţul ei. În acea clipă, ea pierde orice orientare firească şi duhovnicească, şi devine rea şi cu o limbă otrăvită, pentru că ea iese din rânduiala divină a vieţii de căsătorie, familie şi biserică. În acest caz, ea păcătuieşte voit, Îl răstigneşte din nou pe Fiul lui Dumnezeu şi aduce ocara asupra Lui în mod public, în timp ce ea crede că se răzbună şi-l distruge pe soţul ei. Caracteristicile părţii vinovate sunt următoarele: lipsiţi de har, lipsiţi de iertare, lipsiţi de împăcare; doar acuză, întreţin duşmănia şi ura de nestăpânit, care merg chiar dincolo de moarte. În acelaşi timp, respectiva persoană prezintă argumente convingătoare pentru a-şi linişti conştiinţa vinovată şi a-şi justifica acţiunile greşite înaintea familiei, a credincioşilor şi a publicului, în general.