Răspuns: Încă o dată trebuie să vedem ce spune Scriptura despre acest subiect. De exemplu, în Matei, capitolele 5, 6 şi 7, Domnul ţine predica de pe munte mulţimilor. La sfârşitul acestei lungi predici, citim: „După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui” (Matei 7:28).

În Matei 10, Domnul se adresează celor 12 ucenici, pe care îi numeşte apostoli, nu mulţimilor. Când s-a adresat apostolilor, a spus: „Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea, şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre” (Matei 10:14). „Iată, eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (v. 16). „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta…” (v. 23). Domnul a mai făcut o afirmaţie importantă, care poate decide destinaţia eternă a cuiva: „Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine, şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimes pe Mine” (v. 40). Toţi ar trebui să citească cu mare atenţie ce a spus Domnul nostru despre cei pe care i-a însărcinat. Ei trebuiau să meargă din cetate în cetate, fie că erau căsătoriţi sau nu. Chemarea este porunca.

Isus Hristos, Domnul nostru, li s-a adresat cu următoarele vorbe celor pe care i-a chemat să propovăduiască pacea: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia, căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa şi pe noră de soacră-sa. Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui” (Matei 10:34-36). Acestea sunt necazurile familiale prezise, care pot avea loc şi în casa unui predicator. Cu toate acestea, un slujitor al lui Dumnezeu trebuie să continue să predice. Slujitorilor pe care i-a trimis, Dumnezeu nu le-a fost făgăduită o viaţă de familie armonioasă sau o slujbă uşoară. De asemenea, Dumnezeu nu a spus că un apostol, un proroc sau un învăţător trebuie să fie căsătorit. Indiferent de starea civilă a unui slujitor al lui Dumnezeu, el trebuie să fie ascultător de însărcinarea divină.

Acum fiţi atenţi, cât de diferite sunt cuvintele adresate bătrânilor din bisericile locale. Conform 1 Timotei 3 şi Tit 1, bătrânii şi diaconii trebuie să fie căsătoriţi. Afirmaţia: „Ei trebuie să fie bărbaţi ai unei singure neveste” nu înseamnă că toţi ceilalţi pot avea câte neveste vor. Asta înseamnă că un bărbat care are anumite responsabilităţi în biserica locală trebuie să fie însurat, pentru că are de-a face cu unele probleme care apar în adunarea locală. Citat: „Biblia cere ca un diacon să fie un om însurat. El trebuie să fie bărbatul unei neveste” (Aşezarea diaconilor, 20 iulie 1958).

Cum rămâne cu Fiul lui Dumnezeu? În ciuda slujbei Sale supranaturale, a înmulţirii pâinilor, a vindecării bolnavilor, a învierii morţilor, a liniştirii furtunii etc., citim: „căci nici fraţii Lui nu credeau în El” (Ioan 7:5). Ei Îl cunoşteau după trup, dar nu după Duh. Conform Matei 13.53-58, Fiul Omului nu a putut săvârşi nimic în cetatea Sa din pricina necredinţei lor. Ei au spus: „Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţii Lui? Şi surorile Lui nu sunt ele toate printre noi?” Ei au fost supăraţi pentru că judecau după cum vedeau cu ochii şi după cele spuse de oameni. Apoi urmează afirmaţia din Matei 13:57b, „nicăieri nu este preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa lui.”

Ne răneşte să citim ce spuneau conducătorii religioşi ai acelei vremi despre Mântuitorul nostru. Fariseii şi Saducheii i-au spus în faţă: „Noi nu suntem copii născuţi din curvie…nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai drac?” Imaginaţi-vă pentru o clipă: Domnul nostru, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, a fost etichetat drept samaritean şi acuzat ca fiind născut din curvie! Acela a fost momentul în care El a făcut afirmaţia: „Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu…voi aveţi de tată pe Diavolul” (Ioan 8.41-48).

Poate un slujitor să se aştepte să fie tratat altfel decât Domnul lui? Aceasta arată că Mântuitorul nu a venit să întemeieze o familie naturală şi nici să îşi transforme slujba într-o afacere profitabilă. Acelaşi lucru li se aplică şi slujitorilor Lui. Ei au într-adevăr o chemare mai înaltă de a sluji Trupului lui Hristos, ceea ce trece dincolo de legăturile familiei naturale.

De asemenea, în Cuvântul lui Dumnezeu nu există nicio făgăduinţă privind fiii unui proroc sau ai unui apostol sau învăţător ca fiind moştenitorii unei trimiteri sau chemări. Prorocul Samuel a avut o intenţie bună când i-a pus judecători pe cei doi fii ai săi, dar „ei se dădeau la lăcomie, luau mită şi călcau dreptatea….” (1 Sam. 8:1-5). Chiar şi decizia bine-intenţionată a unui proroc poate da greş, dar ce rânduieşte Dumnezeu nu poate da greş niciodată. Se poate întâmpla şi ca fiul unui proroc, al unui împărat sau al unui om al lui Dumnezeu să îşi asume o poziţie şi să se înalţe pe sine, atrăgând poporul în a-l urma pe el. Un astfel de exemplu se găseşte în 1 Împăraţi 1, când Adonia, fiul lui David şi al Haghitei, „s-a sumeţit până acolo încât a zis: „Eu voi fi împărat!”, şi şi-a pregătit care şi călăreţi, şi cincizeci de oameni cari alergau înaintea lui.” Hotărârea lui Dumnezeu fusese deja luată. Solomon urma să fie succesor pe scaunul de domnie al lui David. Totuşi, fraţii lui nu credeau că el trebuie să preia tronul.

Este posibil şi ca fiii să îşi spună lor înşişi şi celorlalţi: „Eu voi fi preşedintele!”, „Eu voi fi conducătorul!”, „Eu voi lua răspunderea!”, „Eu voi pregăti adunările!”, „Eu voi avea o biserică…”, „Eu voi…”, „Eu voi…”. Indiferent de împrejurările personale, de la începutul timpului, slujitorii adevăraţi ai lui Dumnezeu s-au supus trimiterii lor, pe care Dumnezeu nu o poate retrage niciodată. Niciun slujitor al lui Dumnezeu nu a spus vreodată: „Eu voi…Eu aş vrea să fiu…Eu vreau să fac asta sau cealaltă!” La început, mulţi din ei nici nu au vrut să meargă, dar au trebuit să o facă pentru că lui Dumnezeu nu Îi pare rău de darurile şi de chemarea făcute. Deci, cu familie sau fără familie, căsătorit sau necăsătorit, o trimitere divină este parte a planului de mântuire, şi trebuie dusă la îndeplinire în orice împrejurare.

Răspuns: Încă o dată trebuie să vedem ce spune Scriptura despre acest subiect. De exemplu, în Matei, capitolele 5, 6 şi 7, Domnul ţine predica de pe munte mulţimilor. La sfârşitul acestei lungi predici, citim: „După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui” (Matei 7:28).

În Matei 10, Domnul se adresează celor 12 ucenici, pe care îi numeşte apostoli, nu mulţimilor. Când s-a adresat apostolilor, a spus: „Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea, şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre” (Matei 10:14). „Iată, eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (v. 16). „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta…” (v. 23). Domnul a mai făcut o afirmaţie importantă, care poate decide destinaţia eternă a cuiva: „Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine, şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimes pe Mine” (v. 40). Toţi ar trebui să citească cu mare atenţie ce a spus Domnul nostru despre cei pe care i-a însărcinat. Ei trebuiau să meargă din cetate în cetate, fie că erau căsătoriţi sau nu. Chemarea este porunca.

Isus Hristos, Domnul nostru, li s-a adresat cu următoarele vorbe celor pe care i-a chemat să propovăduiască pacea: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia, căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa şi pe noră de soacră-sa. Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui” (Matei 10:34-36). Acestea sunt necazurile familiale prezise, care pot avea loc şi în casa unui predicator. Cu toate acestea, un slujitor al lui Dumnezeu trebuie să continue să predice. Slujitorilor pe care i-a trimis, Dumnezeu nu le-a fost făgăduită o viaţă de familie armonioasă sau o slujbă uşoară. De asemenea, Dumnezeu nu a spus că un apostol, un proroc sau un învăţător trebuie să fie căsătorit. Indiferent de starea civilă a unui slujitor al lui Dumnezeu, el trebuie să fie ascultător de însărcinarea divină.

Acum fiţi atenţi, cât de diferite sunt cuvintele adresate bătrânilor din bisericile locale. Conform 1 Timotei 3 şi Tit 1, bătrânii şi diaconii trebuie să fie căsătoriţi. Afirmaţia: „Ei trebuie să fie bărbaţi ai unei singure neveste” nu înseamnă că toţi ceilalţi pot avea câte neveste vor. Asta înseamnă că un bărbat care are anumite responsabilităţi în biserica locală trebuie să fie însurat, pentru că are de-a face cu unele probleme care apar în adunarea locală. Citat: „Biblia cere ca un diacon să fie un om însurat. El trebuie să fie bărbatul unei neveste” (Aşezarea diaconilor, 20 iulie 1958).

Cum rămâne cu Fiul lui Dumnezeu? În ciuda slujbei Sale supranaturale, a înmulţirii pâinilor, a vindecării bolnavilor, a învierii morţilor, a liniştirii furtunii etc., citim: „căci nici fraţii Lui nu credeau în El” (Ioan 7:5). Ei Îl cunoşteau după trup, dar nu după Duh. Conform Matei 13.53-58, Fiul Omului nu a putut săvârşi nimic în cetatea Sa din pricina necredinţei lor. Ei au spus: „Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţii Lui? Şi surorile Lui nu sunt ele toate printre noi?” Ei au fost supăraţi pentru că judecau după cum vedeau cu ochii şi după cele spuse de oameni. Apoi urmează afirmaţia din Matei 13:57b, „nicăieri nu este preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa lui.”

Ne răneşte să citim ce spuneau conducătorii religioşi ai acelei vremi despre Mântuitorul nostru. Fariseii şi Saducheii i-au spus în faţă: „Noi nu suntem copii născuţi din curvie…nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai drac?” Imaginaţi-vă pentru o clipă: Domnul nostru, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, a fost etichetat drept samaritean şi acuzat ca fiind născut din curvie! Acela a fost momentul în care El a făcut afirmaţia: „Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu…voi aveţi de tată pe Diavolul” (Ioan 8.41-48).

Poate un slujitor să se aştepte să fie tratat altfel decât Domnul lui? Aceasta arată că Mântuitorul nu a venit să întemeieze o familie naturală şi nici să îşi transforme slujba într-o afacere profitabilă. Acelaşi lucru li se aplică şi slujitorilor Lui. Ei au într-adevăr o chemare mai înaltă de a sluji Trupului lui Hristos, ceea ce trece dincolo de legăturile familiei naturale.

De asemenea, în Cuvântul lui Dumnezeu nu există nicio făgăduinţă privind fiii unui proroc sau ai unui apostol sau învăţător ca fiind moştenitorii unei trimiteri sau chemări. Prorocul Samuel a avut o intenţie bună când i-a pus judecători pe cei doi fii ai săi, dar „ei se dădeau la lăcomie, luau mită şi călcau dreptatea….” (1 Sam. 8:1-5). Chiar şi decizia bine-intenţionată a unui proroc poate da greş, dar ce rânduieşte Dumnezeu nu poate da greş niciodată. Se poate întâmpla şi ca fiul unui proroc, al unui împărat sau al unui om al lui Dumnezeu să îşi asume o poziţie şi să se înalţe pe sine, atrăgând poporul în a-l urma pe el. Un astfel de exemplu se găseşte în 1 Împăraţi 1, când Adonia, fiul lui David şi al Haghitei, „s-a sumeţit până acolo încât a zis: „Eu voi fi împărat!”, şi şi-a pregătit care şi călăreţi, şi cincizeci de oameni cari alergau înaintea lui.” Hotărârea lui Dumnezeu fusese deja luată. Solomon urma să fie succesor pe scaunul de domnie al lui David. Totuşi, fraţii lui nu credeau că el trebuie să preia tronul.

Este posibil şi ca fiii să îşi spună lor înşişi şi celorlalţi: „Eu voi fi preşedintele!”, „Eu voi fi conducătorul!”, „Eu voi lua răspunderea!”, „Eu voi pregăti adunările!”, „Eu voi avea o biserică…”, „Eu voi…”, „Eu voi…”. Indiferent de împrejurările personale, de la începutul timpului, slujitorii adevăraţi ai lui Dumnezeu s-au supus trimiterii lor, pe care Dumnezeu nu o poate retrage niciodată. Niciun slujitor al lui Dumnezeu nu a spus vreodată: „Eu voi…Eu aş vrea să fiu…Eu vreau să fac asta sau cealaltă!” La început, mulţi din ei nici nu au vrut să meargă, dar au trebuit să o facă pentru că lui Dumnezeu nu Îi pare rău de darurile şi de chemarea făcute. Deci, cu familie sau fără familie, căsătorit sau necăsătorit, o trimitere divină este parte a planului de mântuire, şi trebuie dusă la îndeplinire în orice împrejurare.