Desigur, oricine poate decide pentru sine ce şi pe cine să creadă. În cele ce urmează va fi arătată dezvoltarea tragică din cursul istoriei bisericii.

În creştinismul primar vestirea era biblică. Apostolii fuseseră învăţați de DOMNUL Însuşi şi erau sub călăuzirea Duhului Sfânt. Primii creștini erau o inimă și un suflet. Biserica primară nu era o organizaţie, ci un organism viu. Dumnezeu Însuşi pusese în Biserica Sa apostoli, proroci, evanghelişti, învăţători şi păstori (1Cor. 12, 1Cor. 14, Ef. 4 şi altele). Comunităţile locale care au luat naştere, cu bătrâni şi diaconi, erau independente şi fără amestec politic. Totuşi, creşterea rapidă a adunărilor creştine era văzută de unii oameni importanţi din vechiul Imperiu Roman ca o ameninţare la adresa religiei tradiţionale şi a ordinii sociale. Astfel au început persecuţiile în timpul lui Nero (anul 56 d. Hr.) care apoi s-au extins şi au crescut în intensitate în primul secol.

După ultimele persecuţii îngrozitoare ale creştinilor din timpul împăratului Diocleţian (284-305 d.Hr), creştinismul a fost recunoscut oficial de stăpânirea romană în anul 313 prin împăratul Constantin. Atunci creştinismul, care începuse să decadă, a pornit să se conformeze intereselor imperiale. Cu un an înainte, împăratul Constantin și-a însuşit titlul de „Pontifex Maximus”, conducător al statului şi al bisericii. Astfel a venit la existenţă „biserica de stat” în Imperiul Roman.

În anul 380, împăratul Teodosiu I a declarat religia trinitară ca fiind religia oficială de stat şi nu numai numeroasele direcţii creştine ci toţi cetăţenii Imperiului Roman au fost obligați să o recunoască. S-a proclamat: „Nu există mântuire în afara bisericii!” şi „Numai cine are biserica drept mamă, Îl poate avea pe Dumnezeu ca Tată”. Ce avea a face această dezvoltare motivată politic şi religios a bisericii de stat, cu Biserica lui Isus Hristos? Nimic, absolut nimic!

Titlul de „Pontifex Maximus”, care a fost dat la început marelui preot păgân din Roma antică, a fost transferat mai întâi împăraţilor romani şi mai târziu papilor. Papa Leon cel Mare (440-461 d. Hr.) a fost primul episcop al Romei care şi-a însuşit acest titlu. Întâietatea papei şi dominaţia bisericii catolice în general sunt bazate pe pretenţia că Isus a zidit biserica pe apostolul Petru, căruia El i-a dat cheile împărăţiei cerurilor şi că Petru ar fi fost chiar primul episcop al Romei şi astfel primul papă.

Spunând aceasta, ei se referă la cuvintele lui Isus: „...pe această piatră voi zidi Biserica Mea...”. Dar nu există teolog care să nu cunoască faptul că în Mat. 16:18 sunt folosite două cuvinte diferite. DOMNUL nostru a spus: „...tu eşti Petru...” (petros = o piatră, sau un fragment de stâncă). Iar El nu a spus „pe tine voi zidi Biserica Mea” ci „...pe această piatră (petra = stâncă masivă) voi zidi Biserica Mea...”. Cum este posibil să se pretindă că Petru ar fi stânca pe care s-a fondat biserica?

Desigur, Biserica a fost zidită pe Hristos, Stânca mântuirii, Piatra de colţ, aşa cum mărturiseşte apostolul Petru în 1Pet. 2:4-8: „Căci este scris în Scriptură: «Iată că pun în Sion o Piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine»”. Referindu-se la Biserica biblică, Pavel a scris în Ef. 2:20: „...fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”.

Din însărcinarea lui Dumnezeu, el a mai scris „După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos”. (1Cor. 3:10-11)

În singura şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care este formată din cei răscumpăraţi, Isus Hristos este Capul (Ef. 4:15). De fapt, Însuşi DOMNUL şi Răscumpărătorul nostru a spus; „Eu voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. (Mat. 16:18) – nu multe biserici, ci „Biserica Mea”. Aceasta se referă la turma cea mică a adevăraților credincioși (Luca 12:32) pentru care Și-a dat viața Bunul Păstor și oile Lui ascultă doar glasul Lui (Ioan 10).

Apostolul Simon Petru nu a fost niciodată la Roma – aceasta este o legendă inventată cu un anumit scop. Mai degrabă poate fi vorba despre un vrăjitor, Simon Magul, care a impresionat în mod deosebit Senatul roman. Conform Fapte cap. 18, împăratul Claudiu, care a domnit între anii 41 – 54, i-a izgonit pe toți evreii din Roma, printre ei aflându-se și soții Acuila și Priscila. Apostolul Petru nu a scris epistola din Roma, ci din Babilon, orașul situat pe râul Eufrat (1Pet. 5:13) ale cărui ruine se mai găsesc și azi la 92 km de Bagdad în Irak. Călătoriile misionare ale lui Petru și ale lui Pavel sunt descrise în cartea Faptele apostolilor. Pavel a stat de mai multe ori la Roma în timpul călătoriilor sale – o dată a stat chiar doi ani (Fapt. 28:30) – dar el nu l-a salutat pe Petru în epistola sa adresată comunității locale de acolo, deși a menționat 27 de persoane pe nume (Rom. 16).

Mai târziu, și aceste cuvinte ale lui Isus „Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate” (Ioan 20:23) au fost complet răstălmăcite. Pe timpul apostolilor, iertarea nu se făcea printr-o lucrare religioasă aflată la discreția unui preot, ci era oferită în dar prin predicarea lui Isus Hristos Cel răstignit, care ca Miel al lui Dumnezeu a ridicat păcatele lumii. Însărcinarea apostolică dată de DOMNUL după înviere a fost: „...să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor...” (Luca 24:47, Fapt. 13:38)

Prima predică ţinută în ziua Cincizecimii, după revărsarea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii nou-testamentare în Fapte cap. 2, a atins puternic pe mulţi ascultători, „ei au rămas străpunşi în inimă”, ceea ce i-a făcut să întrebe: „«Fraţilor, ce să facem?». «Pocăiţi-vă», le-a zis Petru, «şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh». Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete”. (Fapt. 2:37-41)

Cu referire la răscumpărarea isprăvită, apostolul Petru a scris: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. (1Pet. 1:18-19). Apostolul şi toţi adevărații slujitori ai lui Dumnezeu au predicat Evanghelia, şi anume iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu, astfel că puteau spune celor ce credeau: „Păcatele vă sunt iertate în Numele Lui”. Celor ce nu credeau, păcatele le erau ţinute în seamă (Mar. 16:16, Ioan 20:23). Din nefericire, Cuvântul lui Dumnezeu a fost răstălmăcit de multe ori şi fiecare învăţătură şi practică au fost schimbate. Toate interpretările au apărut din cauza înţelegerii greşite a unor versete. Conform rânduielii divine din planul de mântuire, fiecare temă şi fiecare învăţătură biblică trebuie să fie bazate pe două, trei sau mai multe mărturii din Sfânta Scriptură (2Cor. 13:1).

Desigur, oricine poate decide pentru sine ce şi pe cine să creadă. În cele ce urmează va fi arătată dezvoltarea tragică din cursul istoriei bisericii.

În creştinismul primar vestirea era biblică. Apostolii fuseseră învăţați de DOMNUL Însuşi şi erau sub călăuzirea Duhului Sfânt. Primii creștini erau o inimă și un suflet. Biserica primară nu era o organizaţie, ci un organism viu. Dumnezeu Însuşi pusese în Biserica Sa apostoli, proroci, evanghelişti, învăţători şi păstori (1Cor. 12, 1Cor. 14, Ef. 4 şi altele). Comunităţile locale care au luat naştere, cu bătrâni şi diaconi, erau independente şi fără amestec politic. Totuşi, creşterea rapidă a adunărilor creştine era văzută de unii oameni importanţi din vechiul Imperiu Roman ca o ameninţare la adresa religiei tradiţionale şi a ordinii sociale. Astfel au început persecuţiile în timpul lui Nero (anul 56 d. Hr.) care apoi s-au extins şi au crescut în intensitate în primul secol. 

După ultimele persecuţii îngrozitoare ale creştinilor din timpul împăratului Diocleţian (284-305 d.Hr), creştinismul a fost recunoscut oficial de stăpânirea romană în anul 313 prin împăratul Constantin. Atunci creştinismul, care începuse să decadă, a pornit să se conformeze intereselor imperiale. Cu un an înainte, împăratul Constantin și-a însuşit titlul de „Pontifex Maximus”, conducător al statului şi al bisericii. Astfel a venit la existenţă „biserica de stat” în Imperiul Roman.

În anul 380, împăratul Teodosiu I a declarat religia trinitară ca fiind religia oficială de stat şi nu numai numeroasele direcţii creştine ci toţi cetăţenii Imperiului Roman au fost obligați să o recunoască. S-a proclamat: „Nu există mântuire în afara bisericii!” şi „Numai cine are biserica drept mamă, Îl poate avea pe Dumnezeu ca Tată”. Ce avea a face această dezvoltare motivată politic şi religios a bisericii de stat, cu Biserica lui Isus Hristos? Nimic, absolut nimic!

Titlul de „Pontifex Maximus”, care a fost dat la început marelui preot păgân din Roma antică, a fost transferat mai întâi împăraţilor romani şi mai târziu papilor. Papa Leon cel Mare (440-461 d. Hr.) a fost primul episcop al Romei care şi-a însuşit acest titlu. Întâietatea papei şi dominaţia bisericii catolice în general sunt bazate pe pretenţia că Isus a zidit biserica pe apostolul Petru, căruia El i-a dat cheile împărăţiei cerurilor şi că Petru ar fi fost chiar primul episcop al Romei şi astfel primul papă.

Spunând aceasta, ei se referă la cuvintele lui Isus: „...pe această piatră voi zidi Biserica Mea...”. Dar nu există teolog care să nu cunoască faptul că în Mat. 16:18 sunt folosite două cuvinte diferite. DOMNUL nostru a spus: „...tu eşti Petru...” (petros = o piatră, sau un fragment de stâncă). Iar El nu a spus „pe tine voi zidi Biserica Mea” ci „...pe această piatră (petra = stâncă masivă) voi zidi Biserica Mea...”. Cum este posibil să se pretindă că Petru ar fi stânca pe care s-a fondat biserica?

Desigur, Biserica a fost zidită pe Hristos, Stânca mântuirii, Piatra de colţ, aşa cum mărturiseşte apostolul Petru în 1Pet. 2:4-8: „Căci este scris în Scriptură: «Iată că pun în Sion o Piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine»”. Referindu-se la Biserica biblică, Pavel a scris în Ef. 2:20: „...fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”.

Din însărcinarea lui Dumnezeu, el a mai scris „După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos”. (1Cor. 3:10-11)

În singura şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care este formată din cei răscumpăraţi, Isus Hristos este Capul (Ef. 4:15). De fapt, Însuşi DOMNUL şi Răscumpărătorul nostru a spus; „Eu voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. (Mat. 16:18) – nu multe biserici, ci „Biserica Mea”. Aceasta se referă la turma cea mică a adevăraților credincioși (Luca 12:32) pentru care Și-a dat viața Bunul Păstor și oile Lui ascultă doar glasul Lui (Ioan 10).

Apostolul Simon Petru nu a fost niciodată la Roma – aceasta este o legendă inventată cu un anumit scop. Mai degrabă poate fi vorba despre un vrăjitor, Simon Magul, care a impresionat în mod deosebit Senatul roman. Conform Fapte cap. 18, împăratul Claudiu, care a domnit între anii 41 – 54, i-a izgonit pe toți evreii din Roma, printre ei aflându-se și soții Acuila și Priscila. Apostolul Petru nu a scris epistola din Roma, ci din Babilon, orașul situat pe râul Eufrat (1Pet. 5:13) ale cărui ruine se mai găsesc și azi la 92 km de Bagdad în Irak. Călătoriile misionare ale lui Petru și ale lui Pavel sunt descrise în cartea Faptele apostolilor. Pavel a stat de mai multe ori la Roma în timpul călătoriilor sale – o dată a stat chiar doi ani (Fapt. 28:30) – dar el nu l-a salutat pe Petru în epistola sa adresată comunității locale de acolo, deși a menționat 27 de persoane pe nume (Rom. 16).

Mai târziu, și aceste cuvinte ale lui Isus „Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate” (Ioan 20:23) au fost complet răstălmăcite. Pe timpul apostolilor, iertarea nu se făcea printr-o lucrare religioasă aflată la discreția unui preot, ci era oferită în dar prin predicarea lui Isus Hristos Cel răstignit, care ca Miel al lui Dumnezeu a ridicat păcatele lumii. Însărcinarea apostolică dată de DOMNUL după înviere a fost: „...să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor...” (Luca 24:47, Fapt. 13:38)

Prima predică ţinută în ziua Cincizecimii, după revărsarea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii nou-testamentare în Fapte cap. 2, a atins puternic pe mulţi ascultători, „ei au rămas străpunşi în inimă”, ceea ce i-a făcut să întrebe: „«Fraţilor, ce să facem?». «Pocăiţi-vă», le-a zis Petru, «şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh». Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete”. (Fapt. 2:37-41)

Cu referire la răscumpărarea isprăvită, apostolul Petru a scris: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. (1Pet. 1:18-19). Apostolul şi toţi adevărații slujitori ai lui Dumnezeu au predicat Evanghelia, şi anume iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu, astfel că puteau spune celor ce credeau: „Păcatele vă sunt iertate în Numele Lui”. Celor ce nu credeau, păcatele le erau ţinute în seamă (Mar. 16:16, Ioan 20:23). Din nefericire, Cuvântul lui Dumnezeu a fost răstălmăcit de multe ori şi fiecare învăţătură şi practică au fost schimbate. Toate interpretările au apărut din cauza înţelegerii greşite a unor versete. Conform rânduielii divine din planul de mântuire, fiecare temă şi fiecare învăţătură biblică trebuie să fie bazate pe două, trei sau mai multe mărturii din Sfânta Scriptură (2Cor. 13:1).