Părinţii bisericii care au venit din păgânism erau mai mult sau mai puţin sub influenţa idolatriei şi superstiţiei eleniste. Este clar că nu cunoşteau sau nu acceptau Vechiul Testament şi de aceea au interpretat Noul Testament conform propriei lor înţelegeri. Ei i-au defăimat pe evrei, aceştia neputând accepta învăţătura lor trinitară, numindu-i astfel ucigaşi ai lui Hristos şi ai lui Dumnezeu, i-au persecutat şi i-au blestemat folosind nou inventata formulă trinitară „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Deja în anul 321 li s-a interzis prin lege să ţină sabatul pe care Însuşi Dumnezeu li-l poruncise: „Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Acesta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat”. (Ex. 31:12-18) Unele din sinagogile lor au fost transformate în cocini. Acesta a fost începutul anti-semitismului, semănat de biserică şi care a rămas până în zilele noastre. De-a lungul secolelor anti-semitismul a explodat prin pogromuri, iar apogeul îngrozitor a fost atins prin Holocaustul din „al Treilea Reich”, între anii 1933-1945.

„În cinstea trinităţii” au fost comise cele mai crude crime împotriva multor oameni de diferite credinţe. Milioane de oameni au murit în numele „Dumnezeului triunic” în cele şapte Cruciade (între anii 1096 – 1270 d. Hr.). Pe 27 noiembrie 1095, papa Urban al II-lea a chemat la alungarea „necredincioşilor” din Ierusalim şi cucerirea locurilor sfinte, iar oamenii au strigat: „Deus lo vult!” (Dumnezeu o vrea). Prin mâna cruciaţilor a început un masacru uriaş în vinerea de 15 iulie 1099 în Ierusalim: până la 80.000 de musulmani, evrei şi alţii au fost ucişi de cruciaţi – şi totul spre „slava Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt!”

Obiectivul principal al cruciaţilor era să pună capăt stăpânirii musulmane din Ierusalim şi să instituie puterea bisericii. Pretextul lor era îngrijorarea pentru „Biserica Sfântului Mormânt” din centrul oraşului. De fapt, mormântul gol al lui Hristos este situat în afara oraşului; aşa a scris evanghelistul Ioan: „În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni”. (Ioan 19:17+41, Mat. 27:32). În acel timp ei voiau să instituie o nouă ordine mondială creştină, având „Regatul Ierusalimului” sub conducerea lui Godefroy de Bouillon.

În tabelul de mai jos vedem numărul mare de morţi chiar şi din rândurile cruciaţilor. În coloana din mijloc este dat numărul celor ce au plecat cu fiecare Cruciadă, iar în ultima sunt cei ce au rămas după ajungerea în Ţara Sfântă.

(Sursa: Alfred Läpple, Illustrierte Geschichte der Kirche)

Sunt diferite estimări ale numărului celor ucişi între secolele al XIII-lea şi al XVIII-lea, care au căzut victime aşa-zisei „Sfinte Inchiziţii”; în orice caz, se numără cu miile. După ce mulţi evrei din toată Europa au fost arşi pe rug şi mulţi alţii au fugit, toţi cei ce nu au vrut să se convertească la catolicism au trebuit să părăsească Spania până la 31 iulie 1492. După aceea, Spania catolică a fost declarată a fi „fără evrei”.

Masacrul de „Sfântul Bartolomeu” din noaptea de 23 spre 24 august 1572 a fost începutul uciderii a mii de hughenoţi din Franţa. În timpul Contrareformei din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, care datează din vremea lui Ignaţiu de Loyola (1491-1556), mii de protestanţi au fost izgoniţi din ţările lor şi mulţi şi-au pierdut viaţa. Se repeta într-una: „Nu este salvare în afara bisericii”. Cum poate o biserică pătată cu atâta sânge să se refere la Hristos şi Dumnezeul dragostei? La ce oraş se poate referi Apoc. 18:24: „Pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ”? Aceasta a fost întrebarea pusă de predicatorii trezirilor.

La o privire mai atentă, nimic din ceea ce este în biserica de stat, care a venit la existență în secolul al IV-lea în Imperiul Roman, nu mai este în concordanță cu Dumnezeu sau Cuvântul Lui și cu Biserica primară. După Marea Schismă din 1054 au apărut două biserici distincte, una oriental grecească și alta occidental-latină, care mai târziu au dat naștere Bisericii Catolice și bisericilor Ortodoxe. Ambele și-au format propriile lor tradiții fără să se țină de Biblie și de ceea ce au vestit, învățat și practicat Petru, Iacov și Pavel ca apostoli însărcinați de Dumnezeu. De exemplu, apostolii nu au beatificat sau canonizat pe cei morți. La fel, DOMNUL Însuși a adresat cuvântările Lui, inclusiv fericirile din predica de pe munte (Mat. 5), doar celor vii: „Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud!” (Mat.13:16)

În Sfânta Scriptură, legătura cu morții este interzisă cu desăvârşire (Lev. 19:31). Maria și-a îndeplinit sarcina ei deosebită prin nașterea lui Isus Hristos și este menționată pentru ultima dată în Fapt. 1:14, atunci când s-a aflat printre cei 120 care așteptau în Ierusalim revărsarea Duhului Sfânt. Pentru Biserica lui Isus Hristos ea nu este nici mijlocitoare și nici apărătoare iar salutul „Plecăciune, Maria!” nu a fost spus niciodată în zilele de început ale creștinismului. Sfânta Scriptură mărturisește doar despre înălțarea la cer în trup a Răscumpărătorului (Luca 24:50-52, Fapt. 1:11), dar nu despre o înălțare a Mariei.

Părinţii bisericii care au venit din păgânism erau mai mult sau mai puţin sub influenţa idolatriei şi superstiţiei eleniste. Este clar că nu cunoşteau sau nu acceptau Vechiul Testament şi de aceea au interpretat Noul Testament conform propriei lor înţelegeri. Ei i-au defăimat pe evrei, aceştia neputând accepta învăţătura lor trinitară, numindu-i astfel ucigaşi ai lui Hristos şi ai lui Dumnezeu, i-au persecutat şi i-au blestemat folosind nou inventata formulă trinitară „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Deja în anul 321 li s-a interzis prin lege să ţină sabatul pe care Însuşi Dumnezeu li-l poruncise: „Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Acesta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat”. (Ex. 31:12-18) Unele din sinagogile lor au fost transformate în cocini. Acesta a fost începutul anti-semitismului, semănat de biserică şi care a rămas până în zilele noastre. De-a lungul secolelor anti-semitismul a explodat prin pogromuri, iar apogeul îngrozitor a fost atins prin Holocaustul din „al Treilea Reich”, între anii 1933-1945.

„În cinstea trinităţii” au fost comise cele mai crude crime împotriva multor oameni de diferite credinţe. Milioane de oameni au murit în numele „Dumnezeului triunic” în cele şapte Cruciade (între anii 1096 – 1270 d. Hr.). Pe 27 noiembrie 1095, papa Urban al II-lea a chemat la alungarea „necredincioşilor” din Ierusalim şi cucerirea locurilor sfinte, iar oamenii au strigat: „Deus lo vult!” (Dumnezeu o vrea). Prin mâna cruciaţilor a început un masacru uriaş în vinerea de 15 iulie 1099 în Ierusalim: până la 80.000 de musulmani, evrei şi alţii au fost ucişi de cruciaţi – şi totul spre „slava Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt!”

Obiectivul principal al cruciaţilor era să pună capăt stăpânirii musulmane din Ierusalim şi să instituie puterea bisericii. Pretextul lor era îngrijorarea pentru „Biserica Sfântului Mormânt” din centrul oraşului. De fapt, mormântul gol al lui Hristos este situat în afara oraşului; aşa a scris evanghelistul Ioan: „În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni”. (Ioan 19:17+41, Mat. 27:32). În acel timp ei voiau să instituie o nouă ordine mondială creştină, având „Regatul Ierusalimului” sub conducerea lui Godefroy de Bouillon.

În tabelul de mai jos vedem numărul mare de morţi chiar şi din rândurile cruciaţilor. În coloana din mijloc este dat numărul celor ce au plecat cu fiecare Cruciadă, iar în ultima sunt cei ce au rămas după ajungerea în Ţara Sfântă.

| | | | | --- | --- | --- | | Cruciada | Plecați spre Țara Sfântă | Ajunşi în Ţara Sfântă | | 1. Cruciada 1096-1099) 2. Cruciada (1147-1149) 3. Cruciada (1189-1192) 4. Cruciada (1202-1204) 5. Cruciada (1228-1229) 6. Cruciada (1248-1254) 7. Cruciada (1270) | 330.000 240.000 350.000  30.000  70.000  25.000  25.000 | 40.000  90.000 280.000  -  60.000  10.000  10.000 | | Total | 1.070.000 | 490.000 |

(Sursa: Alfred Läpple, Illustrierte Geschichte der Kirche)

Sunt diferite estimări ale numărului celor ucişi între secolele al XIII-lea şi al XVIII-lea, care au căzut victime aşa-zisei „Sfinte Inchiziţii”; în orice caz, se numără cu miile. După ce mulţi evrei din toată Europa au fost arşi pe rug şi mulţi alţii au fugit, toţi cei ce nu au vrut să se convertească la catolicism au trebuit să părăsească Spania până la 31 iulie 1492. După aceea, Spania catolică a fost declarată a fi „fără evrei”.

Masacrul de „Sfântul Bartolomeu” din noaptea de 23 spre 24 august 1572 a fost începutul uciderii a mii de hughenoţi din Franţa. În timpul Contrareformei din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, care datează din vremea lui Ignaţiu de Loyola (1491-1556), mii de protestanţi au fost izgoniţi din ţările lor şi mulţi şi-au pierdut viaţa. Se repeta într-una: „Nu este salvare în afara bisericii”. Cum poate o biserică pătată cu atâta sânge să se refere la Hristos şi Dumnezeul dragostei? La ce oraş se poate referi Apoc. 18:24: „Pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ”? Aceasta a fost întrebarea pusă de predicatorii trezirilor.

La o privire mai atentă, nimic din ceea ce este în biserica de stat, care a venit la existență în secolul al IV-lea în Imperiul Roman, nu mai este în concordanță cu Dumnezeu sau Cuvântul Lui și cu Biserica primară. După Marea Schismă din 1054 au apărut două biserici distincte, una oriental grecească și alta occidental-latină, care mai târziu au dat naștere Bisericii Catolice și bisericilor Ortodoxe. Ambele și-au format propriile lor tradiții fără să se țină de Biblie și de ceea ce au vestit, învățat și practicat Petru, Iacov și Pavel ca apostoli însărcinați de Dumnezeu. De exemplu, apostolii nu au beatificat sau canonizat pe cei morți. La fel, DOMNUL Însuși a adresat cuvântările Lui, inclusiv fericirile din predica de pe munte (Mat. 5), doar celor vii: „Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud!” (Mat.13:16)

În Sfânta Scriptură, legătura cu morții este interzisă cu desăvârşire (Lev. 19:31). Maria și-a îndeplinit sarcina ei deosebită prin nașterea lui Isus Hristos și este menționată pentru ultima dată în Fapt. 1:14, atunci când s-a aflat printre cei 120 care așteptau în Ierusalim revărsarea Duhului Sfânt. Pentru Biserica lui Isus Hristos ea nu este nici mijlocitoare și nici apărătoare iar salutul „Plecăciune, Maria!” nu a fost spus niciodată în zilele de început ale creștinismului. Sfânta Scriptură mărturisește doar despre înălțarea la cer în trup a Răscumpărătorului (Luca 24:50-52, Fapt. 1:11), dar nu despre o înălțare a Mariei.