:: Free People's mission

Taina lui Hristos şi a Bisericii Sale

« »

Isus Hristos S-a dat pe Sine odată pentru totdeauna ca jertfă desăvârşită pentru păcate şi pentru omenirea pierdută, pe crucea de la Golgota. Cel mai mare triumf al tuturor timpurilor a fost al Lui: El a luat robia roabă şi a rupt orice lanţ al celor pe care i-a răscumpărat. Apoi S-a înălţat la cer şi S-a întors sub forma Duhului Sfânt pentru a locui şi pentru a Se manifesta în mijlocul alor Săi de-a lungul epocilor, până când El se va întoarce pentru Mireasa Sa curată, îmbrăcată în hainele neprihănirii Lui.

Ce imagine minunată a lui Hristos şi a Bisericii Sale în cuvântul profetic este arătată în cartea Apocalipsei! Ioan L-a văzut umblând în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, ca Fiul omului.

„M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici; şi cele şapte sfeşnice, sunt şapte Biserici.” Apocalipsa 1.12-20

În această viziune profetică, Domnul Isus Hristos este arătat în starea Sa glorificată, păşind, şi vorbind în mijlocul Bisericii Sale. Brâul de aur peste pieptul Lui Îl arată în slujba Lui de judecător. „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu.” 1 Petru 4.17

Ioan nu L-a văzut ca Fiul lui Dumnezeu mântuind pe cei pierduţi şi vindecând bolnavii; el nu L-a văzut aşezând diferite slujbe în Biserica Lui. El nu a vorbit despre daruri duhovniceşti, despre cei 12 apostoli sau cei 70 de ucenici; el L-a văzut pe Domnul Isus Hristos ca Fiul omului, care ţinea cele şapte stele în mâna Sa dreaptă. Cuvântul Lui „este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4.12). „Cine este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Dumnezeu.” (Ioan 8.47). „Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi.” (Ioan 12.48).

Domnul Isus Hristos Se prezintă celor şapte Biserici ca fiind Acela care împlineşte totul: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.” (Apocalipsa 1.8) Aceasta este ultima descoperire pentru Biserica Sa. El fusese descris în numeroasele Sale calităţi şi aspecte care ţin de planul de mântuire. El este descoperit aici în deplina lui dumnezeire.

Despre sfeşnicul de aur, Biserica, s-a vorbit deja în Vechiul Testament. Prorocul Zaharia a văzut sfeşnicul cu şapte candele şi mărturiseşte: „M-am uitat şi iată că este un sfeşnic cu totul de aur, şi deasupra lui un vas cu untdelemn şi pe el şapte candele, cu şapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeşnicului.” (Zaharia 4.2) Untdelemnul din vas era direcţionat prin şapte ţevi şi umplea cele şapte candele. Acelaşi Dumnezeu, acelaşi Duh Sfânt a venit în fiecare din cele şapte epoci ale Bisericii pentru a da adevărata descoperire Bisericii vii.

În timp ce prorocul Moise, era pe munte, Dumnezeul Atotputernic i-a arătat modelul şi felul în care să construiască cortul (Evrei 8.5). Acesta trebuia să fie locul în care să stea Dumnezeul lui Israel, deoarece El restabilise părtăşia cu poporul legământului şi le primea închinarea şi jertfele la altar.

Cortul era împărţit în două secţiuni: „Locul sfânt” şi „Locul prea sfânt”. În prima parte se afla sfeşnicul de aur cu şapte braţe şi masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului (Evrei 9.2). Lui Moise i s-a spus: „Să faci un sfeşnic de aur curat: sfeşnicul acesta să fie făcut de aur bătut: piciorul, fusul, potiraşele, gămălioarele şi florile lui să fie dintr-o bucată.” (Exod 25.31) Aceasta vorbeşte despre înflorirea Bisericii. Întreg sfeşnicul era făcut din aceeaşi bucată de aur. Nimic nu se adăuga şi nimic nu se lua. Ce tablou minunat al Miresei lui Isus Hristos, Domnul! Ea este una cu El, şi făcută din acelaşi material, spălată în sângele Lui, născută din nou şi pecetluită cu Duhul Lui.

Sfeşnicul de aur cu şapte braţe nu este ca acelea pe care le cunoaştem azi – care susţin lumânări – ci susţinea candele umplute cu untdelemn, pe care preoţii le aprindeau şi le curăţau în fiecare zi. Ele trebuiau să ardă neîncetat (Exod 27.20-21). Ele luminau „locul sfânt” pentru cei care intrau să se împărtăşească de la masa Domnului. Candelele de fapt nu aveau lumina lor, ci manifestau şi transmiteau lumina pe care o primeau din vasul cu untdelemn. Aceste şapte candele de pe sfeşnicul de aur reprezintă Biserica Domnului Isus Hristos văzută din punct de vedere profetic, în cele şapte epoci distincte.

Situată pe partea opusă sfeşnicului, era masa pentru pâinile făcute fără aluat şi care erau puse înaintea Domnului (Levitic 24.5-6) un simbol profetic al lui Hristos, Pâinea vieţii pentru fiecare credincios. Aceste pâini erau mâncate de preoţi, iar noi, ca preoţi împărăteşti ai Noului Testament, trebuie să fim părtaşi ai Domnului Isus Hristos, Cuvântul Viu, căci El a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată.” (Ioan 6.35).

Altarul tămâierii era pus în faţa perdelei şi tămâia trebuia arsă pe el în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, în timp ce candelele erau pregătite şi ardeau. Odată pe an, marele preot făcea ispăşire pentru păcat, cu sângele animalului adus ca jertfă pe acest altar (Exod 30.6-10).

Aţi putea întreba: „Ce are asta de-a face cu noi?” Noi trebuie să trăim „în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros”, lui Dumnezeu.” Ca şi credincioşi nou testamentari, noi ne aducem rugăciunile înaintea Dumnezeului Atotputernic, ca o jertfă de bun miros. „Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta, şi ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele!” (Psalm 141:2) „…noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării” (2 Corinteni 2.15)

Despre altarul tămâierii citim în Apocalipsa: „Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” – (8.3-4) – nu rugăciunile celor ce pretind că cred, ci rugăciunile sfinţilor, cei ce sunt sfinţiţi prin Cuvânt şi prin Duhul adevărului. „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.” (Apocalipsa 5.8)

Toate rugăciunile celor ce recunosc cuvântul făgăduit al legământului, urcă la tronul Celui Atotputernic ca un miros plăcut de tămâie. Rugăciunile celor ce cred cu adevărat mesajul adus de mesagerul - stea – solul pământesc al epocii bisericii - sunt duse sus, la tronul lui Dumnezeu, de către îngerul ceresc. Cuvântul descoperit pentru fiecare epocă iese de la tronul lui Dumnezeu, iar rugăciunile sfinţilor Săi care au primit acest Cuvânt se întorc înapoi la tron. „…tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele.” (Isaia 55.11)

„…preoţii care fac slujbele, intră totdeauna în partea dintâi a cortului.” (Evrei 9.6). Dar înainte de a putea sluji, ei trebuiau să se consacre şi să se sfinţească, căci fiecare lucru şi fiecare vas era sfânt, uns şi sfinţit pentru a sluji Domnului: „oricine se va atinge de ele, va fi sfinţit.” (Exod 30.29)

Preoţii erau aduşi la cortul întâlnirii şi trebuiau să-şi spele „mâinile şi picioarele ca să nu moară.” (Exod 30.21). După ce se spălau, ei erau îmbrăcaţi în haine sfinte făcute special pentru ei, după indicaţiile Domnului. Apoi erau unşi.

Ce simbol minunat al Miresei Domnului Isus Hristos! Ea este răscumpărată prin sângele Său sfânt, El a sfinţit-o şi a curăţit-o prin apa Cuvântului „ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.” (Efeseni 5.26-27). Biserica Lui poate să spună: „Mă bucur în Domnul, şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească, şi ca o mireasă, împodobită cu sculele ei.” (Isaia 61.10). Ea este unsă şi pecetluită cu Duhul Sfânt (2 Corinteni 1.22), „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt” (1 Petru 2.9). „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1.5-6)

Sfânta sfintelor (locul preasfânt) era separat de partea sfântă de o perdea. „…după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema Locul prea sfânt. El avea un altar de aur pentru tămâie, şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor.” (Evrei 9.3-5)

Când Isus Hristos, Mielul de jertfă desăvârşit, a murit pe Golgota, sângele Lui a făcut ispăşire pentru păcatele noastre. Perdeaua nu s-a despicat atunci când marele preot aducea jertfele sale, ci când Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa pentru păcatele poporului: „…şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos”, deschizând drumul spre scaunul harului din sfânta sfintelor.

Legea a fost împlinită, şi s-a trecut la har. Chiar faptul că perdeaua a fost ruptă de sus până jos arată că Dumnezeu însuşi a rupt perdeaua care despărţea adunarea de prezenţa sfântă a Celui Atotputernic.

Închinătorul vechi testamentar nu putea să intre după perdea şi să trăiască, dar acum dacă noi nu-L urmăm pe Marele nostru Preot şi Împărat, care a biruit puterile duşmanului şi a intrat în locul preasfânt cu propriul Său sânge, rămânem morţi în păcat şi fărădelegi. Hristos este marele nostru Preot, nu după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melhisedec, Împăratul Salemului, Prinţul păcii, Domnul slavei (Evrei 7). El este Marele Preot al mărturisirii noastre, care are milă de slăbiciunile noastre. (Evrei 4.15).

Dimensiunile locului preasfânt erau egale ca lungime, lăţime şi înălţime, simbolizând desăvârşirea. Aceasta descriere este identică cu cea a Noului Ierusalim – căminul viitor al Miresei lui Hristos. „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. …Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă.” (Apocalipsa 21.9-16). Ce loc minunat a pregătit Mirele pentru Mireasa Lui! Dacă ea a intrat în sfânta sfintelor aici, pe pământ, ea va locui pentru totdeauna cu El, în acest Nou Ierusalim.

Chivotul legământului şi capacul ispăşirii erau aşezate în sfânta sfintelor. Cei doi heruvimi aveau feţele îndreptate spre capacul ispăşirii. Ei erau făcuţi din aceeaşi bucată de aur bătut, ca şi capacul ispăşirii (Exod 37.1-9). Cuvântul era ţinut în chivotul legământului. Domnul privea spre Cuvântul Lui, care este totdeauna înaintea Lui, iar El veghează ca să şi-l împlinească (Ieremia 1.12). Dumnezeu a făcut un legământ în Vechiul Testament, El a făcut unul în Noul Testament. „Şi le-a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi.”

În chivot se mai găsea şi un vas de aur plin cu mană, arătând că acolo unde se găseşte Cuvântul, se află hrana duhovnicească proaspătă, pentru vremea potrivită. Biruitorul din fiecare epocă a Bisericii se hrăneşte cu mana ascunsă – Cuvântul descoperit. Mana pe care o primeau zilnic copiii lui Israel se strica dacă era ţinută până a doua zi, dar mana ţinută în prezenţa lui Dumnezeu în chivotul legământului, nu se strica niciodată. Noi nu trebuie să luăm ceea ce a rămas de la o epocă a Bisericii şi să aducem aceste rămăşiţe în următoarea. Există un cuvânt făgăduit şi hrană proaspătă de Sus pentru fiecare epocă, pentru cei ce formează preoţia sfântă în Hristos.

Toiagul lui Aaron, care a înfrunzit, era de asemenea în chivot. Dumnezeu însuşi l-a rânduit pe el şi pe fiii lui ca preoţi, şi de aceea El a dat o mărturie supranaturală, făcând ca un băţ uscat să înflorească şi să rodească peste noapte. Biserica Dumnezeului Celui viu este formată dintr-o preoţie înfloritoare, care poartă roadele Duhului Sfânt. Domnul a luat oasele uscate şi a făcut un trup viu care poartă calităţile Sale.

Oriunde era purtat chivotul legământului în Vechiul Testament, oamenii erau binecuvântaţi din belşug. „Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului, în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe.” (2 Samuel 6.15)

În Noul Testament, Ioan a văzut chivotul legământului: „Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare.” (Apocalipsa 11.19). Mare este bucuria în tabăra celor răscumpăraţi, căci Cuvântul de legământ al Dumnezeului Atotputernic s-a întors în aceste zile de pe urmă la ai Săi.

După ce s-a făcut totul conform Cuvântului, stâlpul de foc a venit deasupra cortului întâlnirii şi slava Domnului a umplut cortul şi i-a călăuzit pe copiii lui Israel în călătoria lor spre ţara făgăduită. În acelaşi fel El este cu Mireasa Lui, cu cei ce s-au aliniat la Cuvântul Său, până când vor intra pe porţile de aur.

Sfeşnicul cu şapte braţe de aur reprezintă Biserica Dumnezeului Celui Viu în cuvântul profetic, locuinţa Celui Preaînalt. Cele şapte candele vorbesc despre iluminarea (descoperirea) cuvântului făgăduit al lui Dumnezeu în cele şapte epoci distincte ale Bisericii nou testamentare. Masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului este un simbol profetic al lui Hristos, Pâinea vieţii.

Altarul tămâierii arată în chip profetic că biruitorii care au primit Cuvântul descoperit pentru vremea lor, aduc rugăciunile lor înaintea tronului lui Dumnezeu ca o jertfă de bun miros. Sfinţii din fiecare epocă a Bisericii au biruit prin sângele Mielului „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” (Apocalipsa 12.11)

Epoca primei biserici, simbolizată de prima candelă, a fost aprinsă de focul de la altarul lui Dumnezeu, El însuşi aprinzând acest foc în ziua Cincizecimii. Fiecare candelă din epocile următoare şi-a primit lumina de la cea dinainte din acelaşi foc, şi a adus la lumină cuvântul făgăduit. În fiecare perioadă au fost din aceia care au primit şi din aceia care au respins lumina acelui timp.

Un mesaj trimis de Dumnezeu ne va aduce întotdeauna înapoi la Cuvânt, şi Duhul Sfânt ne va călăuzi spre pocăinţă. Dacă noi nu ne pocăim şi nu ne rânduim după Cuvânt, sfeşnicul va fi îndepărtat de la locul lui, lăsându-ne în întuneric duhovnicesc (Apocalipsa 2.5). Lumina adunării este garantată numai atâta timp cât lămpile ard. Oricine va merge împotriva luminii va fi orbit de ea, dar cei ce „umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1 Ioan 1.7). Dar „dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul.” A-L urma pe Hristos înseamnă a-L urma pe El în adevărata descoperire pe care a dat-o. El spune: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8.12)

Despre cei ce au văzut împlinirea profeţiei la prima venire a lui Hristos, este scris: „Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina.” (Matei 4.16). Apostolul Pavel a fost îndemnat să ne scrie nouă, care trăim în timpul celei de-a doua veniri „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ.” (1 Tesaloniceni 5.4).

În zilele lui Moise, tot Egiptul era în întuneric beznă, dar copiii lui Israel aveau lumină în locul unde erau (Exod 10.23). Ei primiseră cuvântul făgăduit pentru timpul lor şi-l acceptaseră pe Moise, prorocul trimis de Dumnezeu şi de aceea ei au avut parte de ceea ce făcea Domnul în acele zile. Acelaşi lucru se repetă acum. Întunericul acoperă pământul şi bezna popoarele, dar în locul unde stau sfinţii străluceşte lumina Cuvântului descoperit şi făgăduit pentru acest timp.

„Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, si între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul” (Apocalipsa 5:6).

Aici vedem pe Mielul cu cele şapte Duhuri, cei şapte ochi, arătând spre cei şapte îngeri-mesageri cărora le este dat să vadă cuvântul făgăduit pentru epoca lor prin descoperire divină. Slujba profetică în Biserică este asemănată cu ochiul din trup, care este alcătuit din mai multe mădulare. „Ci pentru că Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a închis ochii, prorocilor, şi v-a acoperit capetele, văzătorilor. De aceea toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărţi pecetluite. Dacă o dai cuiva care ştie să citească, şi-i zici: „Ia citeşte!” El răspunde: „Nu pot, căci este pecetluită!” (Isaia 29.10-11).

Acesta este un limbaj clar. Dacă ochiul din trupul lui Hristos nu vede, toţi sunt în întuneric. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care a trimis o viziune clară – Cuvântul Lui descoperit.

Mulţi au încercat să citească ultima carte a Bibliei, dar nu au fost în stare să-i înţeleagă conţinutul, pentru că era pecetluit. Dar acum, prin intervenţia Dumnezeului Atotputernic, toate aceste taine ascunse au fost descoperite. Aşa a găsit Domnul cu cale, să descopere acum tainele ascunse de-a lungul epocilor, prin slujba unui proroc trimis de Dumnezeu la această ultimă epocă a Bisericii. Sunt ascunse de ochii celor înţelepţi şi învăţaţi şi descoperite pruncilor, cei ce se lasă şi doresc să fie învăţaţi.

Pentru a obţine o imagine completă a lui Hristos şi a Bisericii Sale în cuvântul profetic, noi trebuie să vedem Scriptura în continuitatea ei, cum un subiect se îmbină perfect cu un altul, până când întregul plan de mântuire este desfăşurat înaintea noastră.

Preoţii din Vechiul Testament au recunoscut şi s-au supus rânduielilor. Ei au înţeles că iertarea păcatelor lor se făcea prin ispăşire. Prin ascultarea lor, ei şi-au arătat credincioşia lor faţă de Dumnezeu.

Preoţia împărăţească a Noului Testament îşi arată de asemenea credincioşia şi ascultarea faţă de Dumnezeu prin ţinerea poruncilor din Noul Testament. Noi suntem răscumpăraţi prin sângele Mielului. Păcatele noastre sunt iertate. În Vechiul Testament, poporul ales al lui Dumnezeu ţinea Paştele; în Noul Testament, noi luăm parte la Cina Domnului, vestind moartea Lui până ce El va reveni.

În Vechiul Testament ei erau botezaţi pentru Moise în nor şi mare (1 Corinteni 10.2). În Noul Testament, credincioşii sunt botezaţi în apă în Numele Domnului Isus Hristos, după ce s-au pocăit de păcatele lor şi primesc botezul Duhului Sfânt conform făgăduinţei (Fapte 2.38-39).

În Vechiul Testament, preoţii trebuiau să-şi spele mâinile şi picioarele înainte de a intra în Locul sfânt. În Noul Testament, Isus Hristos a spălat El însuşi picioarele ucenicilor Săi şi a zis: „Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu.” (Ioan 13.5-17).

Aşa cum preoţii erau îmbrăcaţi într-o îmbrăcăminte specială, tot aşa şi Mireasa lui Hristos este îmbrăcată în haina de nuntă: „I s-a dat să se îmbrace cu in subţire strălucitor si curat – inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor” (Apocalipsa 19.8). Noi nu avem nici un fel de neprihănire personală. El ne-a spălat, ne-a îmbrăcat şi ne-a uns. „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit.” (Efeseni 1.13)

Duhul Sfânt făgăduit însoţeşte întotdeauna cuvântul făgăduit şi-i pecetluieşte pe cei care-l cred, în Trupul lui Hristos. Este o mare deosebire între cineva care a fost uns şi cineva care este pecetluit. Mulţi sunt unşi cu Duhul, fac mari lucrări, dar Domnul le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut!” (Matei 7.23), pentru că ei nu au primit Cuvântul Adevărului – cuvântul făgăduinţei – şi de aceea nu au putut fi pecetluiţi cu Duhul Adevărului. Ei acceptă binecuvântările, dar resping Cuvântul descoperit de acelaşi Duh Sfânt.

Mulţi vorbesc despre o slujbă deosebită şi arată spre realizările lor, dar a sosit vremea când toate lucrurile trebuiesc cercetate cu Cuvântul. Un creştin adevărat nu este satisfăcut doar să audă despre relatări ale unor treziri, ci el doreşte să audă Cuvântul lui Dumnezeu, să-i pătrundă adânc în inimă şi să poarte roada duhovnicească. În inima lui este un dor adânc după prezenţa reală a Domnului.

Mulţi predică despre a doua venire a lui Hristos, dar la fel ca evreii pe timpul primei Lui veniri, ei sunt loviţi cu orbire. Similitudinea este copleşitoare. În vremea când Dumnezeu este pe cale să-şi întoarcă din nou faţa spre evrei, iar dispensaţia neamurilor este pe sfârşite, creştinii Îl resping cu adevărat şi-L răstignesc din nou pe Domnul Slavei. Desigur, ei vorbesc încă despre El ca Mântuitorul şi Vindecătorul lor, Fiul lui Dumnezeu sau Fiul lui David, dar ei Îl resping pe El ca Fiul omului în slujba Sa profetică, Cel care vorbeşte şi umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Dar Dumnezeu a păstrat o rămăşiţă care a recunoscut cuvântul făgăduit pentru timpul nostru. Ei Îl văd pe Hristos şi Biserica Lui în cuvântul profetic.

Dumnezeu să îngăduie ca fiecare să vadă însemnătatea sfeşnicului de aur cu şapte braţe care dă lumină, care reprezintă aceeaşi Biserică în şapte perioade, şi să recunoască pe mesagerii (trimişi) ca acele stele din Mâna Lui cea dreaptă. Slava Domnului, acelaşi Stâlp de Foc veghează deasupra Bisericii Sale, aşa cum a făcut-o cu copiii lui Israel.