:: Free People's mission

DUMNEZEIREA

« »

Religia iudaică şi cea creştină, precum şi islamul, sunt numite monoteiste. Aceasta înseamnă că ei cred în existenţa unui singur Dumnezeu. Totuşi ei au ajuns la cunoştinţe diferite despre Dumnezeu; învăţăturile şi aşteptările lor se află într-o contradicţie evidentă.

Cum s-a putut ajunge la această evoluţie diferită, dacă punctul de plecare a fost acelaşi? Nu s-a exprimat Dumnezeu suficient de clar? Iudaismul, ca purtător al mărturiei Sale, nu a recunoscut propria Sa descoperire? Au înţeles-o creştinii greşit, iar mahomedanii au respins-o în totalitate? Dumnezeu a depus o mărturie proprie completă. Trebuie însă să deosebim cu claritate între mărturia Sa, care se află în Scriptură şi care a fost dată în deplină concordanţă prin toţi prorocii Săi, şi între ceea ce au făcut învăţaţii din aceasta. Pentru un credincios autentic este valabil numai ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său. Ceea ce spun oamenii despre El şi Cuvântul Său este fără valoare, dar aceasta a fost cauza care a dat naştere la aceste religii şi confesiuni diferite. Domnul vrea să ni se prezinte aşa cum este El, nu cum Îl formulăm noi.

În proorocul Isaia este scris: „Voi sunteţi martorii Mei—, zice Domnul, — şi Robul Meu pe care l-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi ca Eu sunt: înainte de Mine n-a fost făcut NICI UN DUMNEZEU, şi după Mine nu va fi. EU, Eu sunt DOMNUL, şi afară de Mine nu este NICI UN MÂNTUITOR!” (cap. 43.10-11). Un martor adevărat trebuie să fi văzut şi auzit ceva; el trebuie să fi fost de faţă când a avut loc lucrarea despre care vrea să mărturisească. Cuvântul a venit la proroci; Dumnezeu i-a folosit pentru a depune mărturie despre ceea ce au văzut, auzit şi trăit. Poporul Israel este numit în colectiv „robi” şi „martori”. Ei au fost aleşi prin Avraam, Isaac şi Iacov ca să poarte mărturia proprie a lui Dumnezeu. Sarcina Bisericii este de a mărturisi despre descoperirea proprie a lui Dumnezeu, care este împlinirea celei mai mari taine cunoscute vreodată.

Despre Ioan Botezătorul este scris: „A venit un om trimis de Dumnezeu, numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit să mărturisească despre Lumină.” (Ioan 1.6-8). Martorul cel mai de încredere a fost însuşi Domnul, care a spus: „Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ, este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer, este mai presus de toţi. El mărturiseşte ce a văzut şi a auzit, şi totuşi nimeni nu primeşte mărturia Lui. Cine primeşte mărturia Lui adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul.” (Ioan 3.31-33) Pavel scrie: „Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi…” (Rom. 3.4)

Aproape aceleaşi cuvinte ca în Isaia 43 au fost adresate apostolilor, care au fost de asemenea martori oculari la tot ce s-a întâmplat cu Mesia: „… şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” (Fapte 1.8b). Apostolii au confirmat individual aceste fapte. Ioan scrie: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea, …aceea vă vestim şi vouă ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi.” (1 Ioan 1.1-3). Petru spunea: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui.” (2Pt 1.16).

Armonia dintre Vechiul şi Noul Testament şi concordanţa deplină a prorocilor şi apostolilor trebuie să-l copleşească pe fiecare. Întotdeauna vorbeşte şi lucrează acelaşi Dumnezeu. Ioan scrie: „…care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos şi a spus tot ce a văzut.” (Apoc. 1.2). La proroci şi apostoli nu exista formularea: „Eu sunt de părere… Eu mă gândesc… Eu cred…” sau „S-ar putea să fie aşa…” În cuvintele şi mărturiile lor se află o siguranţă absolută, pentru că ei au văzut, au auzit şi au trăit.

În prezentarea aceasta nu ne vom ocupa cu ceea ce au spus, au scris şi au tâlcuit mulţi învăţaţi şi teologi. Vom rămâne numai la Sfânta Scriptură, care este singura unitate de măsură valabilă. Afirmaţia că nimeni nu poate înţelege tainele adânci ale Bibliei, este adevărată. Ce este scris în 1 Corinteni 2.14 rămâne valabil până la sfârşit: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” Pavel mai scrie şi despre lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, etc. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1Cor 2.10) Prin Cuvântul lui Dumnezeu ajungem să cunoaştem tainele ascunse dar şi înţelepciunea descoperită a Celui Atotputernic. (1Cor 2.7)

Pe adevăraţii credincioşi, Duhul îi călăuzeşte în tot adevărul Cuvântului, conform Ioan 16.13: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul.” Mai este valabil cuvântul: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Rom. 8.14). Duhul omenesc nu are acces în această sferă supranaturală.

Din veşnicii Dumnezeu a fost în fiinţa Sa Duh (Ioan 4.24). El a fost ascuns în plinătatea Sa, până când a ieşit afară. În 1 Timotei 6.16 citim despre EL: „Singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea.” Veşnicia nu a început niciodată şi de aceea nici nu poate avea sfârşit. Când Dumnezeu a păşit afară din veşnicie, atunci a început timpul. Biblia defineşte momentul acela ca fiind „la început”. La început, Dumnezeu a ieşit din plinătatea Sa invizibilă descoperindu-se vizibil într-un trup duhovnicesc (o teofanie).

În Geneza 1.1 scrie: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” „Începutul” acela nu era veşnicia nesfârşită, ci arată momentul de început al timpului, când Dumnezeu a început să-Şi împlinească măreţul Său plan. Ioan scrie despre momentul în care Dumnezeu a început să lucreze: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” La început Dumnezeu a făcut cerurile şi tot ce cuprind ele, apoi pământul şi marea şi tot ce este în ea. Mai întâi această planetă numită pământ a fost pustie şi goală: nu exista lumină, nici viaţă, întunericul era peste adâncul mare de ape. Apoi Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!” – Şi a fost lumină.” Totul a luat fiinţă prin puterea Cuvântului Său vorbit, pentru că Cuvântul Său are putere creatoare (Evrei 11.3). Creaţiunea maiestuoasă a universului depune o mărturie puternică despre Creatorul plin de măreţie.

Nimeni nu ar trebui să încerce să-L cuprindă pe Dumnezeu cu mintea sau să-L explice prin formulări teologice. EL este deasupra oricărei cunoştinţe, în fond mai sublim decât orice am putea noi înţelege. Este scris: „Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă” (1 Împ. 8.27). În Isaia 66.1 citim: „Aşa vorbeşte Domnul: „Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele!”” Cel Atotputernic umple universul. El este fără de sfârşit şi este prezent pretutindeni. EL nu a rămas un Dumnezeu necunoscut, fără nume, ascuns, ci de la început S-a făcut de cunoscut oamenilor în multe feluri.