Datorită răstălmăcirilor care au fost date mai departe atâta timp, este necesar să clarificăm cui a vorbit Dumnezeu la creaţiune când El a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră…” Nu dorim explicaţiile acestui verset, ci avem nevoie de un răspuns neîndoielnic din Cuvântul lui Dumnezeu. Aici facem o provocare: când, şi unde, vreun proroc sau vreun apostol a citit sau a explicat din acest text că ar fi vorba despre mai multe persoane în cadrul Dumnezeirii? În Iov 38.4-7, Domnul îl întreabă pe robul Său: „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?” Mai limpede nu se poate spune. Când Domnul Dumnezeu a creat pământul, cetele cereşti erau prezente şi au izbucnit în cântări de bucurie, iar îngerii scoteau strigăte de veselie. Dumnezeu nu era singur, dar nici nu a existat în mai mult de o persoană. El nu a purtat nici un monolog şi nici nu a vorbit cu un alt Dumnezeu, care de fapt nici nu există, ci a vorbit cu îngerii (numiţi „fiii lui Dumnezeu”) care erau în jurul Lui.

În Geneza 11.7 Domnul a vorbit din nou la plural: „Haidem! să Ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora.” Domnul a vorbit din nou cu cei ce erau alături de El. Dar mai înainte este versetul 5 unde citim desluşit: „Domnul S-a pogorât să vadă…” Întotdeauna El a fost văzut înconjurat de oştile cereşti. Prorocul Mica mărturiseşte: „Am văzut pe Domnul stând pe scaunul de domnie şi toată oştirea cerurilor stând la dreapta şi la stânga Lui.” (2 Cro. 18.18). Şi în cazul acesta este foarte clar cui a vorbit Domnul. El a putut să vorbească numai cu acele fiinţe cereşti care se aflau în prezenţa Lui.

Isaia relatează una dintre trăirile sale supranaturale: „… am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui… Strigau unul la altul, şi ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isa. 6.1-3). Asemenea relatări nu au nevoie de explicaţii – acestea dau lumină. Vedem de asemenea deosebirea dintre îngerii cu chip de oameni şi heruvimi şi serafimi. Heruvimii şi serafimii sunt fiinţe supranaturale cu aripi care-L laudă tot timpul pe Domnul; îngerii stau înaintea Lui. Ei sunt „duhuri slujitoare” – Evrei 1.14. Ei erau cei cărora le-a vorbit El în versetul 8: „Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?” „Noi” nu a fost folosit niciodată cu referire la alte persoane din Dumnezeire. Acest lucru este absolut imposibil. Chiar şi gândul că Dumnezeu există în trei persoane, nu este altceva decât o blasfemie! El nu este „trei persoane şi totuşi una” şi nici nu este o fiinţă cu trei capete. Nu este nici o „trinitate imanentă”, cum spun teologii moderni.

Dumnezeu s-a descoperit celor care au crezut în El. Ei primeau făgăduinţele Lui şi aveau claritate despre El. Nici prorocii din Vechiul Testament şi nici apostolii din Noul Testament nu au purtat vreodată o discuţie despre Dumnezeu. Aceste discuţii au început în sec. III d. Hr. când filozofiile greceşti şi ideile romane despre zeii lor au fost aduse în creştinismul apostat (apostat: care s-a lepădat de credinţă – n.tr.). Aşa zişii învăţaţi au încercat să explice Dumnezeirea după închipuirile lor tradiţionale. Aşa a luat fiinţă învăţătura trinitară. Trist dar adevărat: teologia de astăzi din biserici se bazează pe ceea ce au crezut oamenii, şi nu pe mărturia originală a prorocilor şi apostolilor, cum se crede în general. Învăţătura greşită despre Dumnezeu este privită în general ca fiind corectă, iar cea adevărată este respinsă ca falsă. Dumnezeu nu este aşa cum încercăm să-L facem noi, ci aşa cum este El. Oamenii îşi fac dumnezei, însă Domnul rămâne Dumnezeu — „acelaşi ieri, azi şi în veci” (Ps. 102.26-28; Isa. 48.12, Evrei 13.8).

Dumnezeu nici nu S-a înmulţit şi nici nu S-a schimbat. Nici un iudeu adevărat n-ar accepta ideea trinităţii. Aşa ceva este exclus, pentru că aşa ceva nu există în toată mărturia Sfintei Scripturi. Dumnezeu se descoperă în diferite feluri, conform măreţului Său plan.

Datorită răstălmăcirilor care au fost date mai departe atâta timp, este necesar să clarificăm cui a vorbit Dumnezeu la creaţiune când El a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră…” Nu dorim explicaţiile acestui verset, ci avem nevoie de un răspuns neîndoielnic din Cuvântul lui Dumnezeu. Aici facem o provocare: când, şi unde, vreun proroc sau vreun apostol a citit sau a explicat din acest text că ar fi vorba despre mai multe persoane în cadrul Dumnezeirii? În Iov 38.4-7, Domnul îl întreabă pe robul Său: „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?” Mai limpede nu se poate spune. Când Domnul Dumnezeu a creat pământul, cetele cereşti erau prezente şi au izbucnit în cântări de bucurie, iar îngerii scoteau strigăte de veselie. Dumnezeu nu era singur, dar nici nu a existat în mai mult de o persoană. El nu a purtat nici un monolog şi nici nu a vorbit cu un alt Dumnezeu, care de fapt nici nu există, ci a vorbit cu îngerii (numiţi „fiii lui Dumnezeu”) care erau în jurul Lui.

În Geneza 11.7 Domnul a vorbit din nou la plural: „Haidem! să Ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora.” Domnul a vorbit din nou cu cei ce erau alături de El. Dar mai înainte este versetul 5 unde citim desluşit: „Domnul S-a pogorât să vadă…” Întotdeauna El a fost văzut înconjurat de oştile cereşti. Prorocul Mica mărturiseşte: „Am văzut pe Domnul stând pe scaunul de domnie şi toată oştirea cerurilor stând la dreapta şi la stânga Lui.” (2 Cro. 18.18). Şi în cazul acesta este foarte clar cui a vorbit Domnul. El a putut să vorbească numai cu acele fiinţe cereşti care se aflau în prezenţa Lui.

Isaia relatează una dintre trăirile sale supranaturale: „… am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui… Strigau unul la altul, şi ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isa. 6.1-3). Asemenea relatări nu au nevoie de explicaţii – acestea dau lumină. Vedem de asemenea deosebirea dintre îngerii cu chip de oameni şi heruvimi şi serafimi. Heruvimii şi serafimii sunt fiinţe supranaturale cu aripi care-L laudă tot timpul pe Domnul; îngerii stau înaintea Lui. Ei sunt „duhuri slujitoare” – Evrei 1.14. Ei erau cei cărora le-a vorbit El în versetul 8: „Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?” „Noi” nu a fost folosit niciodată cu referire la alte persoane din Dumnezeire. Acest lucru este absolut imposibil. Chiar şi gândul că Dumnezeu există în trei persoane, nu este altceva decât o blasfemie! El nu este „trei persoane şi totuşi una” şi nici nu este o fiinţă cu trei capete. Nu este nici o „trinitate imanentă”, cum spun teologii moderni.

Dumnezeu s-a descoperit celor care au crezut în El. Ei primeau făgăduinţele Lui şi aveau claritate despre El. Nici prorocii din Vechiul Testament şi nici apostolii din Noul Testament nu au purtat vreodată o discuţie despre Dumnezeu. Aceste discuţii au început în sec. III d. Hr. când filozofiile greceşti şi ideile romane despre zeii lor au fost aduse în creştinismul apostat (apostat: care s-a lepădat de credinţă – n.tr.). Aşa zişii învăţaţi au încercat să explice Dumnezeirea după închipuirile lor tradiţionale. Aşa a luat fiinţă învăţătura trinitară. Trist dar adevărat: teologia de astăzi din biserici se bazează pe ceea ce au crezut oamenii, şi nu pe mărturia originală a prorocilor şi apostolilor, cum se crede în general. Învăţătura greşită despre Dumnezeu este privită în general ca fiind corectă, iar cea adevărată este respinsă ca falsă. Dumnezeu nu este aşa cum încercăm să-L facem noi, ci aşa cum este El. Oamenii îşi fac dumnezei, însă Domnul rămâne Dumnezeu — „acelaşi ieri, azi şi în veci” (Ps. 102.26-28; Isa. 48.12, Evrei 13.8).

Dumnezeu nici nu S-a înmulţit şi nici nu S-a schimbat. Nici un iudeu adevărat n-ar accepta ideea trinităţii. Aşa ceva este exclus, pentru că aşa ceva nu există în toată mărturia Sfintei Scripturi. Dumnezeu se descoperă în diferite feluri, conform măreţului Său plan.