Noul Testament creează oamenilor mai multe greutăţi în ceea ce priveşte Dumnezeirea, decât Vechiul Testament. Aceasta vine din cauza învăţăturilor teologice pe care le-am moştenit până în ziua de azi. Dar acestea sunt total nebiblice. Chiar la Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.) nu a existat nici o discuţie despre trinitate. Fiecărui istoric al bisericii îi este cunoscut, că acolo s-a pus problema divinităţii lui Isus Hristos care a fost apărată de Atanasiu în contradicţie cu Arius care credea că Hristos a fost creat. De atunci încolo au început formulările despre trinitare. Acestea sunt un produs al minţii umane – o răstălmăcire totală a Scripturii. Cuvintele prorocilor şi ale apostolilor nu au fost luate în considerare. Învăţătura trinităţii s-a născut într-o epocă de gândire filozofico-teologică. Oamenii şi-au poruncit propriei lor minţi: „Tu trebuie să vezi trei persoane ca un singur Dumnezeu.” Totuşi ei nu au văzut unul singur, ci trei, şi astfel monoteismul a devenit „triunism”. Nu sunt „trei care formează unul” – ci este Unul, care se descoperă ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Dumnezeu deasupra noastră, cu noi şi în noi.

Având în vedere planul lui Dumnezeu de mântuire, noi înţelegem că singurul Dumnezeu a început să lucreze. În veşnicie El nu s-a descoperit nicicum. Dar la început El a păşit afară ca „Logosul – Cuvântul”, Dumnezeul lucrător (Ioan 1.1). Apoi El s-a descoperit într-un trup de carne. Dumnezeu a vorbit prin prorocii Săi, dar vorbirea Sa prin Fiul nu mai era acum o prevestire, ci era răspunsul, rezultatul. Este vorba despre cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu Însuşi. Cel ce este din veşnicie a păşit în timp şi a făcut istorie. Cuvântul, care era la început, a devenit trup şi a locuit printre noi (Ioan 1.14). Se făcuse lumină, o zi nouă începuse: ziua mântuirii (Isa. 49.8; 2 Cor. 6.2). Soarele dreptăţii se ivise; viaţa nouă, lucrată prin Duh apăruse. Dumnezeu a început să-şi materializeze planul Său cu omenirea. Noi trebuie să vedem că El şi descoperirile Sale nu sunt persoane diferite, în ciuda deosebirilor dintre ele. Numai dacă este adevărat că însuşi Dumnezeu era în Hristos, atunci este adevărat şi că El ne-a împăcat cu Sine însuşi (2 Cor. 5.19).

Un istoric scrie despre învăţătorul bisericesc Atanasiu, care s-a referit la Ireneu: „Pentru Atanasiu gândul că în Isus ni s-a arătat Dumnezeu însuşi, a fost hotărâtor. Însuşi Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut şi ne-a răscumpărat, iar noi avem în El pe Tatăl însuşi.” Martin Luther a spus: „Mântuitorul trebuie să fie însuşi Dumnezeu, pentru că nimeni altcineva nu ne putea răscumpăra din groaznica noastră cădere în păcat şi moarte veşnică. Nu puteam fi mântuiţi decât printr-o persoană veşnică care are putere asupra păcatului şi a morţii, să le anuleze pe acestea şi în schimb să ne dea neprihănirea şi viaţa veşnică. Acesta nu putea fi un înger, nici o creatură, ci trebuia să fie însuşi Dumnezeu.”

Învăţătura cu totul nebiblică despre o „Sfântă treime” a devenit cea mai mare piedică pentru evrei, musulmani şi toţi ceilalţi. În loc să vadă descoperirile lui Dumnezeu ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt una după alta, mintea omenească le-a aşezat una lângă alta, ca pe trei persoane. Ar trebui să-i fie clar fiecărui om cu frică de Dumnezeu, că Vechiul şi Noul Testament trebuie să concorde deplin şi că nu poate exista nici o contradicţie. Profeţia şi împlinirea trebuie să fie în concordanţă, şi sunt de fapt. Vechiul Testament spune că El va veni, iar Noul Testament confirmă faptul că El a venit într-un chip omenesc. Conform Geneza 1.26-28, Adam a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică într-un trup duhovnicesc. În vremea aceea Dumnezeu nu se arătase încă într-un trup de carne. Mai târziu, în Geneza 2.7, Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului. După aceea El a luat-o pe Eva din Adam. Pentru că omul a căzut în păcat în acest trup de carne, trebuia ca Dumnezeu să vină într-un trup de carne ca să ne poată răscumpăra. Hristos a fost al doilea Adam. Pe Golgota coasta Lui a fost deschisă şi Mireasa Lui a fost răscumpărată prin sânge. Ea este carne din carnea Lui, os din oasele Lui. (Efes. 5.30). Omul trebuia să capete natura divină, de aceea Dumnezeu a devenit om după trup, dar a rămas Dumnezeu după Duh. El era în ceruri ca Tată, şi pe pământ ca Fiu. Acest lucru a trebuit să se întâmple pentru ca să unească cerul şi pământul– Dumnezeu şi omul.

Faptul că există numai un singur Dumnezeu, ne este dovedit atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Descoperirile ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt nu L-au înmulţit pe singurul Dumnezeu. „Isus i-a răspuns: „Cea dintâi poruncă este aceasta: „Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn.” Şi: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi.”” (Marcu 12.29-30). Cum îşi închipuie cineva că Domnul ar fi spus ceva contrar Cuvântului lui Dumnezeu? Apostolul Pavel spune în Romani 3.30: „… deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur.” În epistola lui Iuda, apostolul scrie: ,,… singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.” (v. 25).

Înainte de a ne ocupa de diferitele descoperiri, trebuie subliniată încă o dată Dumnezeirea Sa din perspectiva Noului Testament. Romani 9.4-5: „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dum­nezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit după trup Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” Cine ar putea să nege o asemenea afirmaţie? Apostolul Ioan o exprimă astfel: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. EL este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5.20). Dumnezeu se poate descoperi ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi să rămână totuşi acelaşi Dumnezeu.

Pavel depune o mărturie copleşitoare, spunând: „Şi fără îndoială mare este taina evlaviei… Cel ce (Dumnezeu) a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.” (1 Tim. 3.16). Mărturia unitară a prorocilor şi apostolilor nu poate rămâne neauzită şi nici trecută cu vederea de către cei credincioşi. Dumnezeirea lui Isus Hristos este temelia credinţei noastre şi condiţia absolută pentru mântuirea noastră. Pavel scrie către coloseni: „…pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.” (cap. 2.2-3). Numai dacă primim adevărata descoperire a lui Isus Hristos vom avea acces la toate aceste comori ascunse.

Noul Testament creează oamenilor mai multe greutăţi în ceea ce priveşte Dumnezeirea, decât Vechiul Testament. Aceasta vine din cauza învăţăturilor teologice pe care le-am moştenit până în ziua de azi. Dar acestea sunt total nebiblice. Chiar la Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.) nu a existat nici o discuţie despre trinitate. Fiecărui istoric al bisericii îi este cunoscut, că acolo s-a pus problema divinităţii lui Isus Hristos care a fost apărată de Atanasiu în contradicţie cu Arius care credea că Hristos a fost creat. De atunci încolo au început formulările despre trinitare. Acestea sunt un produs al minţii umane – o răstălmăcire totală a Scripturii. Cuvintele prorocilor şi ale apostolilor nu au fost luate în considerare. Învăţătura trinităţii s-a născut într-o epocă de gândire filozofico-teologică. Oamenii şi-au poruncit propriei lor minţi: „Tu trebuie să vezi trei persoane ca un singur Dumnezeu.” Totuşi ei nu au văzut unul singur, ci trei, şi astfel monoteismul a devenit „triunism”. Nu sunt „trei care formează unul” – ci este Unul, care se descoperă ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Dumnezeu deasupra noastră, cu noi şi în noi.

Având în vedere planul lui Dumnezeu de mântuire, noi înţelegem că singurul Dumnezeu a început să lucreze. În veşnicie El nu s-a descoperit nicicum. Dar la început El a păşit afară ca „Logosul – Cuvântul”, Dumnezeul lucrător (Ioan 1.1). Apoi El s-a descoperit într-un trup de carne. Dumnezeu a vorbit prin prorocii Săi, dar vorbirea Sa prin Fiul nu mai era acum o prevestire, ci era răspunsul, rezultatul. Este vorba despre cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu Însuşi. Cel ce este din veşnicie a păşit în timp şi a făcut istorie. Cuvântul, care era la început, a devenit trup şi a locuit printre noi (Ioan 1.14). Se făcuse lumină, o zi nouă începuse: ziua mântuirii (Isa. 49.8; 2 Cor. 6.2). Soarele dreptăţii se ivise; viaţa nouă, lucrată prin Duh apăruse. Dumnezeu a început să-şi materializeze planul Său cu omenirea. Noi trebuie să vedem că El şi descoperirile Sale nu sunt persoane diferite, în ciuda deosebirilor dintre ele. Numai dacă este adevărat că însuşi Dumnezeu era în Hristos, atunci este adevărat şi că El ne-a împăcat cu Sine însuşi (2 Cor. 5.19).

Un istoric scrie despre învăţătorul bisericesc Atanasiu, care s-a referit la Ireneu: „Pentru Atanasiu gândul că în Isus ni s-a arătat Dumnezeu însuşi, a fost hotărâtor. Însuşi Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut şi ne-a răscumpărat, iar noi avem în El pe Tatăl însuşi.” Martin Luther a spus: „Mântuitorul trebuie să fie însuşi Dumnezeu, pentru că nimeni altcineva nu ne putea răscumpăra din groaznica noastră cădere în păcat şi moarte veşnică. Nu puteam fi mântuiţi decât printr-o persoană veşnică care are putere asupra păcatului şi a morţii, să le anuleze pe acestea şi în schimb să ne dea neprihănirea şi viaţa veşnică. Acesta nu putea fi un înger, nici o creatură, ci trebuia să fie însuşi Dumnezeu.”

Învăţătura cu totul nebiblică despre o „Sfântă treime” a devenit cea mai mare piedică pentru evrei, musulmani şi toţi ceilalţi. În loc să vadă descoperirile lui Dumnezeu ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt una după alta, mintea omenească le-a aşezat una lângă alta, ca pe trei persoane. Ar trebui să-i fie clar fiecărui om cu frică de Dumnezeu, că Vechiul şi Noul Testament trebuie să concorde deplin şi că nu poate exista nici o contradicţie. Profeţia şi împlinirea trebuie să fie în concordanţă, şi sunt de fapt. Vechiul Testament spune că El va veni, iar Noul Testament confirmă faptul că El a venit într-un chip omenesc. Conform Geneza 1.26-28, Adam a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică într-un trup duhovnicesc. În vremea aceea Dumnezeu nu se arătase încă într-un trup de carne. Mai târziu, în Geneza 2.7, Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului. După aceea El a luat-o pe Eva din Adam. Pentru că omul a căzut în păcat în acest trup de carne, trebuia ca Dumnezeu să vină într-un trup de carne ca să ne poată răscumpăra. Hristos a fost al doilea Adam. Pe Golgota coasta Lui a fost deschisă şi Mireasa Lui a fost răscumpărată prin sânge. Ea este carne din carnea Lui, os din oasele Lui. (Efes. 5.30). Omul trebuia să capete natura divină, de aceea Dumnezeu a devenit om după trup, dar a rămas Dumnezeu după Duh. El era în ceruri ca Tată, şi pe pământ ca Fiu. Acest lucru a trebuit să se întâmple pentru ca să unească cerul şi pământul  – Dumnezeu şi omul.

Faptul că există numai un singur Dumnezeu, ne este dovedit atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Descoperirile ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt nu L-au înmulţit pe singurul Dumnezeu. „Isus i-a răspuns: „Cea dintâi poruncă este aceasta: „Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn.” Şi: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi.”” (Marcu 12.29-30). Cum îşi închipuie cineva că Domnul ar fi spus ceva contrar Cuvântului lui Dumnezeu? Apostolul Pavel spune în Romani 3.30: „… deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur.” În epistola lui Iuda, apostolul scrie: ,,… singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.” (v. 25).

Înainte de a ne ocupa de diferitele descoperiri, trebuie subliniată încă o dată Dumnezeirea Sa din perspectiva Noului Testament. Romani 9.4-5: „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dum­nezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit după trup Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” Cine ar putea să nege o asemenea afirmaţie? Apostolul Ioan o exprimă astfel: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. EL este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5.20). Dumnezeu se poate descoperi ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi să rămână totuşi acelaşi Dumnezeu.

Pavel depune o mărturie copleşitoare, spunând: „Şi fără îndoială mare este taina evlaviei… Cel ce (Dumnezeu) a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.” (1 Tim. 3.16). Mărturia unitară a prorocilor şi apostolilor nu poate rămâne neauzită şi nici trecută cu vederea de către cei credincioşi. Dumnezeirea lui Isus Hristos este temelia credinţei noastre şi condiţia absolută pentru mântuirea noastră. Pavel scrie către coloseni: „…pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.” (cap. 2.2-3). Numai dacă primim adevărata descoperire a lui Isus Hristos vom avea acces la toate aceste comori ascunse.